Cartierul nebunilor

În ziua când mi s-a dat pe mână un reportaj atât de serios pentru o publicație mult prea cusurgie, am avut un blocaj pe loc. Ceva nu se pupa. „Noi de când facem reportaje sociale?”; „Dintotdeauna, numa’ că acum, chiar tre’ să ne documentăm”. Șefu’ spusese totul cu asta.

Primisem pe mail-ul redacției o informare cu privire la un concurs de eseuri. O citisem și oftasem. Apoi, mi-am amintit. Și a venit și sefu’ să-mi amintească. Scăderi de vânzări, rebranding, motivarea personalului, pregătirea personalului, un nou segment de cititori… date. Multe și seci. Am înțeles. Mă delegase pe mine să fac un reportaj în cartierul Alain Latrinne, cunoscut de toată lumea drept Rabla.

Pentru unul ca mine, care încă de la momentul zero al angajării făcusem numai mini-articole cu vești și bârfe din lumea roz a orașului, era mai mult decât o provocare. Era ca și cum ai pune o mâță să facă giumbușlucurile unui tigru de la circ. Nu fusesem dresat, pur și simplu. Și mai era și diferența de gabarit, firește. Totuși, neavând sorți de izbândă cu șefu’, dar și pentru că mă incita la nebunie o vizită la nebunii din „Rablă”, am pornit la drum.

Un articol despre viața năpăstuiților din capătul ăla de oraș tocmai în ziarul nostru, Boom Flash Cool… Pe-asta trebuia s-o văd și eu!

 Îmi amintesc de parcă ieri ar fi azi.

Ajung la porțile ghetoului. Într-un fel sau altul, asta reprezintă locul ăsta pentru mentalitatea celorlalți. Un ghetou, un biet loc de garare. Oamenilor de aici nu li se dau prea multe șanse. Se evită contactul cu „fauna” locului. Cică ar fi prea dureros de săracă. Singurul lucru pentru care ceilalți, dinafară, se încumetă să intre în „Rablă”, e sex shop-ul din cartier. Paloma Blanca. Poate că poezia s-o fi născut la mahala, cum zice Paloma, n-am idee, dar ăsta e cel mai dotat sex shop din tot orașul. Atunci când nevoile o cer, trecem peste toate jenele.

Bun. Îl am alături pe Miță, cameramanul, și pornim în expediție.

La prima vedere, nu pot să nu observ cantitatea de gume de mestecat vechi, negre și aparent inofensive, lipite pe caldarâm. Dintr-o precauție excesivă, evit, pe cât se poate, locurile gumate, astfel că umblu mai mult pe sub streșini.

Nu după mult timp, îi zic ăstuia să încercăm să vorbim cu cineva dintr-o casă, oriunde. Nu știu de ce, dar mă simțeam mai bine la adăpost. Miță zice că tot mai bine e afară, c-avem spațiu să o tulim, la o adică. Eu sunt reporterul, deci facem ca mine. Întreg cartierul e compus din clădiri de dimensiuni medii, cu câte un etaj, de obicei, dar îndeajuns de spațioase cât să adăpostească mai multe camere de închiriat. Intrăm într-o astfel de clădire, la numărul 7, că tot poartă noroc, și urcăm la etaj. Găsim o ușă mai curățică, vopsită-n verde, și bat la ea. Nimic. Mai bat o dată. Liniște. Caut soneria. Nici urmă, în schimb o groază de cabluri pe pereți. Când dau să mai bat odată, ușa se deschide. În prag apare prima intervievată.

foto: Pinterest

*

De-ar fi să clasifici ce e în sufletul unui om în funcție de cum îi arată casa unde locuiește, atunci doamna care ne-a deschis, ar avea câteva probleme mari. Intrăm zâmbind. Femeia are undeva pe la 40 de ani, e destul de timidă la prima vedere, evită contactul vizual și are câteva kilograme în plus. Notez și asta, ultima. Până la urmă, ziar de scandal suntem, ori ba? Oamenii grași mereu scandalizează, mai ales când sunt săraci. Caut loc unde să mă așez, dar mă las păgubaș. Nu vreau să stau prea mult, și-apoi covorul pe jumătate tras, îmi dă de înțeles că femeia are de lucru. N-aș vrea s-o rețin. Văzând că i-am observat covorul, se simte nevoită să-mi dea o explicație. Așa începe conversația.

– Nu vă faceți griji, e din cauza apei. Curge din tavan, am o gaură cât un crater lunar.

Simt că mi se-ncordează gâtul brusc. Ce-a zis? De unde știe asta că sunt cratere pe lună? E prima dată când aud așa ceva de la… dar poate are ceva puteri extrasenzoriale. Și mai bine! Numai la acest gând și la impactul lui în mintea cititorilor noștri fideli, și mi se dezmorțește gâtlejul.

– Frumoasă comparație! Nu m-aș fi gândit. Aveți o capacitate ieșită din comun. Vedeți lucrurile dincolo de materia lor.

– Ah, nu cred. Mereu m-am rezumat la materie. Sunt profesor universitar la Facultatea de Geologie.

Ultimul om cu care mă așteptam să mă-ntâlnesc. Zâmbesc, mai mult scuzându-mă. Dau mâna cu ea, mă prezint, că uitasem să-i spun cum mă numesc, și ne suim privirile-n tavan câteva momente. Pare destul de cooperantă, dar încă se comportă cu frâna trasă.

– Sărut mâinile, doamnă! Mă numesc Andrei Verescu. Onorat!

– Încântată, Calixta Sivesy-Dunăreanu. Am o rugăminte la dvs., opriți camera de filmat. Nu mi-ați cerut acordul și nu doresc să fiu filmată.

Ne conformăm, spășiți. Miță înjură printre dinți de sfinți, iar eu îi propun doamnei să-i facem câteva fotografii, măcar. Nu vrea. Nu are mult timp de stat, se ocupă de documentare pentru un articol științific și am întrerupt-o. Zice că lucra la computer-ul din camera cealaltă, când am venit noi. Mai arunc o privire prin camera unde stăm. Covor aiurea, praf cu duiumul, vase aruncate alandala, miros de aer închis, un motan pe dulap… senzație de magazie. Spune că trăiește singură și că s-a mutat aici după ce soțul ei, Albert Sivesy, conte din tată-n fiu, a decedat, în urmă cu doi ani. Aproape falită, într-un continuu proces pentru averea familiei, a fost nevoită să-și găsească găzduire în cel mai ieftin loc din oraș. Așa a ajuns la Rabla. Locul de îngropăciune al oamenilor scoși din circulație. Societatea te convertește la statutul de paria, nu există prea multă voință aici. Cuvintele ei mă tulbură. O întreb cum trăiește în acest cartier, cum i se pare viața de aici. Nu stă mult pe gânduri, iar după un zâmbet ușor ironic, răspunde : Trăitul e un privilegiu în acest loc, unde moartea vine mai des decât dincolo, pentru că oamenii se vând mai ieftin, dar eu nu mă vând pe două parale. Trebuie să știi să trăiești și la altitudine, și sub nivelul mării.

Nu o mai rețin, că începe să filosofeze și zicea că are de lucru. La fel și noi. Ieșim să căutăm afară ceva pulpă.

*

Și că tot veni vorba de pulpă, nu după mult timp, dăm de fetițele vesele cu pulpele-n vânt. O bucurie pentru condei. Două fete tinere, una roșcată, înaltă și cu trăsături de iapă și alta blondă, mai micuță și măslinie la față. Sunt foarte vesele, le văd de la distanță. E începutul zilei, deci ar trebui să fie fresh pentru încă o zi de muncă. Ne apropiem de ele și, când ne vede roșcata, începe să o înghiontească pe aia mică și blondă, care, la scurt timp, începe să dea din cur.

– Haaaai, fetițaaaa, dă din bombeu! Haide, arată, scoate-l cu tupeu! apoi râd ca niște bormașini la tensiune slabă.

După momentul promoțional, le liniștesc și le spun ce vrem de la ele, de fapt. Spre deosebire de profă, astea ne cer bani, că n-o ardem de pomană așa numa’ așa. Se lasă filmate, le dăm câțiva bani din portofelul fiecăruia și le punem aceleași întrebări: De când locuiesc aici? Cum e viața în cartier?

– E bine viața în cartier, dar sunt bani puțini. Io stau aici de când mă știu, da’ niciodată n-am avut bani. Suntem sărace, vai mama noastră! Numa’ noi știm cum ne descurcăm. Dăm și noi ce putem la alții… că dar din dar se face-un raaai, de n-ai văzut! apoi sunetul bormașinii leșinate reintră-n scenă.

Roșcata e cea mai vorbăreață, ea mi-a răspuns prima. Aia mică încă mai dă un pic din cur și ne cercetează, atent, cu privirea. După schelălăielile de râs ale amândurora la gluma iepei, o întreb și pe blondă aceleași lucruri. Nu știu de ce, dar se rușinează la început și răspunde cam greu.

-Eu locuiesc aicii ‘șa de câțiva ani. Îs din Moldova. Am plecat de sărăcie ș-am ajuns aci. M-am învățat, că și cu rău’ te-nveți, pân’ la urmî, da’ vreau sî plec, sî fac șeva. Nu-mi placii aci, mulți jegoși, sărăciii… Mă știu la masajii. Poati iesii șeva…

Le-aș întreba mai multe, dar iapa roșcată face cu ochiul la un tip din apropiere, ce pare interesat. Asta mică se retrage. Cred că avea ochii-n lacrimi. Nu știu. Miță mai trage câteva cadre cu bulanele tipei și o lăsăm să-și facă treaba. Reușesc să o prind  din urmă pe blondină. Ne ajunge și Miță. Ajungem să discutăm mai multe. Zice că o cheamă Irina și că a fugit din Moldova, de la casa părintească, pentru că taică-su o viola de mică și era mai mereu cu capul plin. Își șterge lacrimile și ne spune că nu s-ar fi așteptat să fie nevoită să facă aproape același lucru și aici. „De ce ți-i fricî, nu scapi. Nu așa se zicii? Șe ma-ncalzeștii pi mini că am doi lei și-o hrubî undi sî stau? Ș-așa, locuiesc jos,  la subsol. Nici soarili nu intră-n casa aia, numa’ jegoșii. Îi plin di jegoși aci. Șî Raul… ăla, care mă ținii, știi… și el îi jegos”.

Irina mărește pasul. O las să plece, nu prea mai pare dispusă să spună mai mult și, oricum, mi-a răspuns la întrebări.

Fac un semn în carnețelul meu. Trebuie să mă-ntorc la fata asta. Măcar pentru alt reportaj.

*

Continuăm „documentarea” pe stradă. Parcă tot aici se dezvăluie esența unei societăți. Ne plimbăm pe străduțe mai mari sau mai mici, mai curate, mai pișate, mai luminoase sau mai întunecate. Ne plimbăm, de fapt, doar pe vreo patru străzi. Mergeam în cerc ca să observăm mai bine, poate prindem ceva.

 Ne oprim la intrarea unui bar. Un local destul de cochet. Vopsit nou, curat, proaspăt inaugurat, cu baloanele de la intrare încă umflate. La o masă din față, observ un tip între două vârste, nebărbierit de câteva zile. Trage cu poftă dintr-o țigară și privește lung în depărtări. Parcă s-ar gândi la cineva. Când ne apropiem de el, tresare rapid, și se ridică-n picioare. Pare un pic speriat.

Ne prezentăm, ca întotdeauna, expunem problema, dar omul pare nedumerit. Ne întrerupe și spune:

– Cine v-a trimis? Eu n-am nimic frumos de spus. Vin dintr-un loc mai rău ca ăsta, aici mai e cum mai e, apoi face o pauză și se apropie de mine. Mă puteți ajuta cu ceva?

– Vă ascult.

– Am nevoie de ajutor. Nu cre’ că m-ați găsit din greșeală, probabil v-or fi spus. Sunt de la zdup, domle. N-am familie, nici n-am avut, dar nici nu-mi trebuie. N-am ce să le dau. Nu mă primește nimeni. Nu sunt bun, am antecedente.

Ascultând parade de negații ieșind din gura lui, îmi amintesc de cuvintele profei universitare, Calixta. Locul de îngropăciune al oamenilor scoși din circulație. Societatea te convertește la statutul de paria. Mă gândesc cum dracu’ dau numai peste rebuturi în cartierul ăsta? Devine stereotipic, m-or acuza ăia că numai pe ăștia-i vânez, și cu faima pe care-o avem ca ziar, nu o să-mi fie bine. Pe de altă parte, ăsta e încă unul îngropat în cartierul Rabla, înc-o rablă abandonată, înc-un convertit forțat la „religia Paria”. Îl liniștesc, și-i spun că sunt șanse să-și găsească o ieșire prin ziarul nostru. Se calmează și aruncă țigarea cât colo.

Îl cheamă Relu. Așa-i spun toți. Nu dă mai multe detalii. Ne spune că a avut de mic o viață normală. Nu vrea să detalieze „normalul”. Și-a trăit tinerețea, a muncit, a învățat, a copilărit, pe toate le zice de la final spre început. Să lase o impresie bună, probabil. A făcut tot ce face un om la vremea lui, a și greșit, că de-aia a ajuns la pârnaie. Spune că păcatului lui a fost că a comis o „greșeală anormală”, că exact atunci s-a găsit să iasă-n evidență, s-o facă lată. Mă bagă în idei de psihanaliză și zice că dacă o viață întreagă te-ai rezumat la ce trebuie făcut, vine un moment când toate dorințele suprimate dau pe afară și te dezici, ca om. Ne-am născut dintr-un păcat, domle. Suntem marcați de el. Nu se poate altfel. Vorbește cu multă scârbă când spune astea.

Nu cere multe, vrea numai un loc al lui și un mijloc de trai. Se vede că i-a priit momentul de răgaz oferit de închisoare, măcar lui. E modest.

Singurătatea și suferința nasc oameni noi. Îmi notez asta.

foto: Pinterest

 

*

Cum Relu se tot ține după noi, deși i-am explicat că-l ajutăm abia atunci când apare articolul în ziar, ca să scăpăm de el, intrăm iar într-o curte. Urcăm la etaj, câte două scări deodată. Clădirea asta e cu două etaje, așa că până la ultimul, am ajuns cu limba scoasă. Miță era să scape camera. Ne tragem sufletul și fie ce-o fi.

Când să batem la prima ușă apărută-n cale, ea se deschide ușor. În prag, un bătrânel simpatic,  micuț de înălțime, semi-chel, cu o pereche de ochelari caraghioși pe nas. Zâmbește. În momentul ăla știu că am dat peste următorul caz. Din spatele lui se aude o voce stridentă, de femeie, Grigore, ce ții ușa aia deschisă atât? Intră frigu’ și n-avem ce să-i dăm să mănânce! Închide-o-n mama dracului mai repede!

Ultima propoziție pare c-ar fi ieșit dintr-un alt gât, pe-o altă voce, sinistră. Aproape sugrumată. La scurt timp, din spatele lui apare o doamnă pe la 65 de ani. E îmbrăcată lejer, într-un soi de trening desperecheat, și primul lucru care-mi captează atenția e părul vâlvoi și vopsit cam de multișor. Baba ne scanează pentru câteva momente cu una din cele mai acre mutre din colecția personală, apoi se întoarce spre bărbat, cu un zâmbet forțat și-o voce ironică.

– Vezi? Ce ți-am zis? Cine sunt domnii, Grigore? Avem oaspeți și tu nu spui nimic? Ei, ei…

– Suntem de la ziarul Boom Flash Cool. Facem un reportaj despre viața în cartierul ăsta. Ne puteți acorda câteva minuțele?

Femeia se scutură toată, de emoție, și se dă din prag, trăgându-l pe Grigore după ea. Ne poftește înăuntru. În casa lor e un refugiu din cutii de carton, toate pline cu tot felul de obiecte casnice. Cei doi zâmbesc frumos, din spatele nostru. Am întâlnit și oameni fericiți… Oare se mută? Ai zice că asta fac, de fapt. Își aranjează lucrurile ca să se mute.

– Vă mutați? Înseamnă că v-am prins pe ultima sută…

Bătrânul face un pas în față, să arate că el e stâlpul casei, își aranjează puțin ochelarii pe nas, și intervine istorisind, de capul lui, povestea lui Alain Latrinne.

– Voi știți cine era Alain Latrinne? Mare om de stat! Așa a început, ca ziarist, ca voi, dar era de o inteligență așa de sclipitoare, că a intrat în grațiile primului ministru de atunci. Secolu’nouășpe, vremuri bune… Și când s-a înfățișat la recepția…

– Lasă balivernele astea istorice, Grigore, îl întrerupe scurt inchizitoarea-n trening. Ne mutăm. Da. Nu departe, tot în cartier. La ginere, ne spune, sacadat.

O fi zis că mai bine dă din casă, când a văzut că Grigore le ia pe ale lui. Poate că după atâția ani de conviețuire, o fi sătulă. Poate o judecăm prea aspru… Eu sunt curios de mai mult. Ăsta e dublu caz. Îi întreb cum li s-a părut aici și de ce se mută tot în cartier. Grigore dă să răspundă. Ea-l oprește, atingându-l ferm cu palma pe braț, apoi îi aruncă o privire mustrătoare.

– Păi, nu de bine plecăm, mă copii, zice zâmbind ca la 23 august. Și unde să ne mutăm dacă n-avem bani? Ai văzut dumneata pensionari bogați? Am fost 35 de ani centralistă, iar el a lucrat la un centru de termoficare. Așa faci averi? Așa? De eram judecători, azi umblam prin croaziere, tinere, ehe, așa că ne mutăm tot pe-aci. Aici ne-am săturat de probleme cu țevile, în tot cartieru’ e așa. Ginerică a dat peste bani și ne-a chemat la el. Adică, fata noastră ne-a chemat, el…

Veșnicele probleme cu țevile. Tot asta o fi fost baiul și la doamna Calixta. Cu ea n-am intrat în vorbă mai mult, că le avea pe-ale ei, dar ăștia par împachetați bine, deja. Profit ca să-i întreb mai multe.

– De cât timp locuiți aici?

– Din prima zi de căsătorie, intervine bătrânul, scoțând pieptul înainte.

– Ne-a dat de la stat, completează doamna, sictirită. Tot amărâtu’ avea unde sta, să fim serioși. Între timp s-a-nvechit, Grigore habar n-are de instalații și am ajuns să plecăm… dar a fost bine cât a fost.

Îl ia în brațe pentru câteva momente, apoi îl dă repede la o parte.

– Câte n-am trăit aici… Ce să facem? Doar nu ne-om îneca cu amintirile?! Astea nu țin de cald, să știți, o spune șoptind, aplecându-se spre noi.

Mai stăm un pic de vorbă, apoi îi las în plata lor. Încep să răspundă din obligație și, compania lor mă răscolește. Îmi pare ceva ciudat la femeie, nu mă simt bine.

Ne despărțim, ei ne fac cu mâna din capătul scărilor și ajunși aproape de ieșire, auzim cum ușa lor se trântește puternic. Vai de Grigore…

foto: Pinterest

*

Ajungem la redacție cu materialul brut, și-l predăm Corneliei. Fata cea nouă, prospătura, din toate unghiurile din care o privești. O plăcere lucrul cu ea. E redactoare, ea ne va tipări materialul pentru print, urmând ca restul să apară pe site.

Intru la șef să mă mândresc cu ce am realizat azi. Îl las pe Miță să peroreze la Cornelia. Au, ei, o socoteală împreună. Șefu’ mă întâmpină bucuros, dar îmi spune din start că a avut loc o schimbare de planuri. Nu mai mizează pe materialul meu pentru concursul de eseuri. Au găsit alt subiect legat de copiii bolnavi incurabil, o clinică ce le redă speranța părinților, n-am înțeles prea bine. Păstrează materialul pentru ziar, măcar. Îl rog să lase tonul realist al reportajului și să nu pună nimic bombastic. Mă asigură că așa va fi, insistă, mă elogiază intens și scapă repede de mine printr-un țârâit de telefon.

Ies, și-l iau pe Miță de-o aripă ca să ieșim la o bere. Între timp, după toată discuția cu Cornelia, îi crescuseră aripi. Fac cinste. Sunt mulțumit. Azi am făcut ceva util.

*

A doua zi, dis de dimineață, cu o ceașcă de cafea-n față, intru pe site-ul ziarului să văd ce zice de reportajul nostru. Mă bucur când văd preview-ul de la video, apoi îmi îndrept privirea spre titlu.

Scrie:

„ULUITOR! CARTIERUL NEBUNILOR! Vezi cum trăiesc zeci de oameni la limita subzistenței în orașul nostru”.

Aproape fac o cădere de calciu. Totuși, mă ridic de la birou. Trag pe mine câteva haine și ies la primul chioșc de ziare. Cer ziarul și văd scris același titlu pe prima pagină, împărțit pe trei rânduri, unul sub altul. „Uluitor” e scris cel mai mare, apoi scrisul devine tot mai mic. „Cartierul nebunilor” e colorat cu roșu. Oftez și strâng ziarul într-un pumn.

Mă așez pe o bancă, scot mobilul și sun la redacție. Mi se explică de către o intermediară că așa au fost indicațiile de sus. Cornelia scrisese articolul, dar nici ea, nici șefu’ nu-s acolo acum. Închid. Mă ia cu dureri de stomac. Îmi amintesc că n-am mâncat nimic, doar am băut cafeaua.

Mă ridic, las ziarul pe bancă, și pornesc, încetișor, spre o patiserie. Ce-or gândi, acum, oamenii ăia despre mine? Lui Relu i-am dat speranțe și parcă, într-un fel, m-am atașat un pic de ei. Ciudat, uneori am impresia că toată lumea locuiește într-un cartier al nebunilor.

Îmi amintesc și-acum cu gust amar de acel episod. Miță tace. Parcă aș mânca niște gogoși.

– Merge și-o bere cu astea, Miță, așa-i?

-Așa să ne tot amărâm! răspunde el, ca trezit dintr-un vis.