Ai crescut copil

Ai crescut copil crezând că lumea-i un tot, dar, la scurt timp, ai aflat că totul e nimic, de fapt. Se zice că-n viață nu poți avea totul. Lumea vorbește mult despre asta, dar nimeni nu poate să descrie cât mai acurat acest „tot unitar”. Vei afla curând că prima dată trebuie să-ți descoperi „totul personal”, și abia apoi să mai faci câțiva pași prin jur.

Ai crescut copil crezând că cei de alături te-ascultă. Nu. Ei, de fapt, nici măcar nu te văd. Nici nu te vor vedea, pentru că tu nu vrei asta, în primul rând. Nu vrei, așa-i? Cum? Nu vezi? Nu-ți dai seama? E normal, ești copil. Cum să crești dezvelită de tine când toată lumea din jur țipă să te acoperi? Nu-i frumos, mamaie! Nu face așa! Nu-i spune că e urât! N-o mai lovi la genunchi, fii cuminte! A avut o zi grea. Cuminte-ți zic. Așa cuminte, vei ajunge sigur s-o iei razna. Păi, câți n-ar vrea să se vadă urâți și nu-și găsesc oglinda potrivită-n ei? O caută de bezmetici, sunt momente când dau de ea, dar se fac că nu o văd, o ascund, fug ca niște apucați de colo-colo, se uită sub pat, în șifonier, debara, cutia pantofilor, sub cărți, în cărți, pe pereți, în sticle, în pachetul de țigări și tot ’geaba. Nu se văd. Fă-te și tu că nu-i vezi. Așa cer regulile de etichetă… și cât ne mai plac etichetele… mmm, orgasmic de mult.

Și ea? Dacă nu-i în stare să joace după regulile proprii, ci doar după cele ale etichetelor, dă-i la gioale! Merită! Zile grele avem toți, asta nu înseamnă că trebuie să calce pe tine oricât ai fi sau te-ai crede de mică. Să nu fii cuminte! Cele și cei care procedează așa, călcând pe fire, nu țin seama de ei, doar de ce le cere fișa minții. Sunt cuminți. Conform normei.

Tu fii liberă.

Ai crescut copil și crezi în prieteni și prietenie ca-n a doua religie a ta. Crede! Poți să crezi, ești liberă, ai uitat? Crede, dar să știi că doare. Mult. Neînchipuit de tare, și gustul amar din gură nu trece cu ciocolată. Poate vei fi tentată să faci asta. Pentru o vreme te vei simți bine, dar ciocolata, la fel ca aproape orice prieten, stă cu tine un timp, cât să vă simțiți bine, apoi dispare. Și-a desăvârșit noima. E consumată. Rostul ei s-a-mplinit. De-asta avea nevoie de tine, iar tu… ești mai fericită acum, nu? E bună, dar a plecat… și-a mai plecat și bombănind. În urma sa lasă câteva semne de trecere. Ba pe burtă, ba pe fese, ba pe picioare… puțini prieteni pleacă tăcuți din viața ta. După ei să-ți pară rău. Și mai puțini sunt cei care lasă semne frumoase. Cicatrici, nu vergeturi, evident. E voie să plângi, să știi. Atunci ar fi un moment bun. Știu ce ți s-a spus, mda… „ai crescut copil crezând că nu trebuie să plângi”, blablabla. Că nu-i voie. Că-i un semn rău. De proastă creștere. Ba, pardon! Așa ți-au spus? Nț. E semn de sănătate curată. Mentală și sufletească. Plângi, urlă, sparge tot dacă vrei, mușcă din tine și din perne,amintește-ți de toți cei cu care împarți o cicatrice mișto, apoi stai așa câteva momente. Goală.

Observi? Abia acum începi să crești cu adevărat.

(micro-proză din volumul Fosfene dintr-o altă viață, Mihai Cotea, editura Singur, 2019)

Pinterest