„Mă apropii de „Biroul cu burți”. Înăuntru, altă hărmălaie. Nici aici n-am ce înțelege. Vocile se amestecă și se sparg în burțile biroului așa cum bat „marii baștani” tarabana cu degetele pe propriile burți păroase și soioase. Poate asta era și ideea arhitecturii…
De la celălalt capăt, aud un mers precipitat. Mă întorc și o văd pe Damaris. E speriată rău. Dă să intre în biroul cu tranfelixul, dar fug înspre ea și o rog să se oprească. Rămâne blocată, cu mâna pe clanță și ochii căscați la mine.
– Tu ce cauți aici, Remus?
– Mna, treburi administrative. Am venit la negocieri.
– Ce vorbești? Hai, că n-am timp…
Dă să intre, dar o opresc iar.
– Stai un pic! Tu ce cauți aici?
– M-au obligat ăștia să lucrez la ei ca translatoare până-l dovedesc pe amărâtul de băștinaș.
Brusc, îmi amintesc ce-mi povestise Anghelina cu puțin timp în urmă, pe când încercam să fac și pe niznaiul, dar să și primesc un sfat util. Asta m-a adus aici, de fapt. Am venit aici ca să aleg, da. Așa zicea Anghelina. Cum niciodată nu se potrivește socoteala de acasă cu cea din târg, acum stau și mă întreb: Ce mai e de ales? Damaris nu a putut să aleagă, de-asta e aici. Alegerea e un deziderat frumos și mereu arată bine când îl pronunți, dar cred că, asemenea unei bule de săpun, uneori alegerea se sparge în contact cu realitatea.
– Te-au obligat? o întreb. Asta n-am înțeles când mi-a spus Anghelina…
– Remus, exclamă ea cu ochii mari și un zâmbet enervant de prostesc, tu pentru asta ai venit aici? Să mă salvezi?
Acum aleg să mint. Dacă află și asta cu cine m-am întins și cum am ajuns aici, va crede că-s de partea conducătorilor care au emis ordinul aducerii ei aici. Și e, într-adevăr, o tocilară cu zâmbet aiurea, cam prostuță, dar nu vreau să mă șteargă din lista de prieteni cu o singură propoziție și atitudine de-a mea, care ar jigni-o. Trebuie să recunosc că țin la ea. Poate chiar mai mult decât îmi place să cred. Ce să fac, iubesc diversitatea și tocmai de-asta am puțini prieteni.
Oamenii normali nu prea agreează compozițiile cu adevărat, preferă monotonia. Dar eu nu sunt normal. Sunt Remus.
Mihai Cotea. 