– Eu… cred că e bine că ne-am clarificat fiecare pozițiile. Nu e nicio supărare, dimpotrivă, e un câștig. Pentru fiecare…
Replica mea pare că le mai liniștește pe cele două „gladiatoare”.
Gabriela se ridică, dă mâna cu fiecare, ba chiar o sărută pe obraz pe Anghelina, semn că a plăcut-o, bătrânica primindu-i gestul cu un zâmbet, iar eu o conduc până la ușă pe rebela noastră liberă. Închid
ușa, apoi Damaris se apucă de trebăluit prin bucătărie cu ceva vase, pisicile își reiau locurile, dar eu nu-mi pot scoate senzația ei din minte. Impulsul mă excită peste măsură.
Cu mintea încinsă așa, inventez un motiv și plec și eu. Poate nu e prea târziu să o găsesc.
Ieșind afară, observ mașina luxoasă a lui Alfons, dom’ președinte, în fața blocului meu. Până să iau eu direcția opusă, mă vede, mă dojenește, mă constrânge și mă duce spre reședința lui.
În mașină, continuă predica.
– Ți se pare normal să vin după tine? Să mă rog în halul ăsta ca de un căcat? Măi, băiatule, eu nu-ți datorez ție nimic. Ține minte asta. Dimpotrivă. Dacă vreau io, tu nici nu mai calci pe pământul din
Transtatalia. Ai înțeles?
Nu mă privește, ci aruncă vorbele afară cu scuipat, privind pe geam, de parcă aș avea nevoie de o a doua umilire. De parcă m-ar scuipa pe mine între ochi. Se referă la treaba cu construitul capelei, evident. Senzația de excitare a dispărut de tot, privind geamul din dreptul lui, tot plin de bale, și încep să mă înfierbânt de nervi.
– Totuși, ce vreți de la mine? De ce eu?
– Pentru că ai potențial, boule! Îmi trebuiești. Te văd că umbli brambura cu cine nu trebuie, coate goale, mațe fripte. Locul tău e în tabăra mea. Capisci?
– Deci, capela e doar un motiv de „agățat”?
Se întoarce spre mine cu o privire care mă mușcă.
– Să vezi cum ți-oi agăța eu un croșeu peste dinți. Să văd dacă mai știi să numeri câți dinți îți rămân în palmă. Ești tâmpit? De capelă chiar am nevoie! Dar omul acolo se cunoaște, mă. La lucru. Dă-i de lucru și vezi dacă te poți baza pe el. Fușerește sau face o operă de artă?
– Ce? V-am zis că n-am treabă cu construcțiile, eu sunt filosof.
– Ești, pe pula. Păi, tocmai asta e! Să te văd cum faci față provocărilor…
Mașina cotește într-o curte cu poartă de fier, înaltă până la ceruri, ai zice, și intră pe domeniul prezidențial, larg, ornat cu tot felul de plante ce imită zona băștinașilor. Limuzina încetinește pe aleea ce avea să ne conducă în fața casei, apoi șoferul o oprește undeva pe la mijlocul drumului.
– Pana prostului? întreb eu.
Alfons coboară trântind portiera, pornind spre o direcție știută doar de el. Cobor și eu. Îl urmez. După câțiva pași, ajungem la locuința lui, ocolind-o prin dreapta, n-am idee de ce, și ajungând pe o altă potecuță, care ne duce la o grădină împrejmuită cu gard natural.
În mijloc, zace o fundație începută de cineva.
– Vezi, mă? Acolo vreau să se facă capela mea.
Trecând peste ororile pe care le scoate pe gură regulat Alfons, nu pot să nu observ amploarea situației… adică, a fundației.
– Ați spus capelă sau palat? De ce e așa mare?
– Ca să-ncapă toți ai mei. Io nu vreau să mă rog cu toți nimuricii. Spre deosebire de idealiștii ca tine, eu nu cred în amestec. Amestecul nu e bun. N-a ieșit niciodată ceva trainic și de calitate din combinații și imixtiuni din astea. Lucrurile să fie clare și bine nuanțate.
(fragmente din romanul Triburi, Mihai Cotea, pp.39-40)
Mihai Cotea. 