Ador plaja. Să stau așa, întinsă și goală și să mă îmbrace marea.
Nimic nu se compară cu amurgul pe pământurile astea când totul pare să fie pe sfârșite…
Într-o seară ca asta am plecat de acasă. Să tot fi trecut vreo trei ani de-atunci… cine mai știe? N-am ceas, n-am calendar, n-am nimic care să-mi măsoare timpul. Așa simt eu. O fi ceasul biologic. Al meu are mai multe funcții, măsoară și interioarele și exterioarele.
Habar n-am cât a trecut, de fapt. A trecut și gata… a trecut așa cum trecuse apa aia murdară prin fosta noastră casă, pe când plecam în toiul inundațiilor. Parcă aveam o familie, cândva… nu prea mai știu ce e termenul ăsta de când locuiesc cu tranfelicșii. Ei nu cunosc „familia”, doar comuniunea.
Se întâmpla într-o seară de sfârșit de august. Apele se măriseră
periculos de mult. Plouase, deja, de o săptămână jumate, necontenit și nemilos. Eram plecată, pe-atunci, cu dumnezeu, fostul meu prieten, în altă țară. La munte, la vecini. Am ascultat de el. Lui îi plăcea răcoarea, mie căldura… am sfârșit despărțiți. Prea ne plăceau diferențele… Când m-am întors, în loc să iau autobuzul de la aeroport, am luat barca. În același timp, maică-mea pornise după mine, să mă ia de la aeroport. Prin apă. Dar n-a ajuns prea departe.
Pe când eram la două intersecții de casa noastră, am văzut-o și-am urcat-o-n barcă. Nu părea bine. Îmi tot făcea semn că are ceva să-mi spună, dar o va face numai când ajungem acasă. Locuiam cu bărbatul ei și cu sor-mea vitregă. Barca a luat-o din loc și am pornit spre locuința noastră, făcând valuri. Nu era nimeni pe stradă, dar îmi amintesc că nu vedeam prea multe lucruri plutind pe apă, în afară de chestiile mari… mașini, câteva mobile și unele animale părăsite, mai vii sau mai mult moarte.
Mihai Cotea. 