Drumul până acasă a fost liniștit. Victor vorbește tot mai puțin, eu gândesc tot mai mult. În mine încep să vorbească diferite voci de acum și de atunci pe măsură ce mă apropii de orașul Meu. Am tresărit la intrare. Nu, nu m-a surprins nimic nou. Totul rămăsese la fel: placa cu denumirea orașului ușor îndoită în colțul din dreapta jos, perdeaua de plopi dinaintea ei, drumul cu gropi care s-au mai adâncit cu câțiva centimetri, între timp… De asta a fugit mama? De gropile din asfalt sau din gropile din sufletul ei? Pentru mine e mai mult decât evident.
Casa noastră e situată pe la mijlocul orașului, astfel că am traversat partea care ne despărțea până la ea și am recunoscut pe rând fiecare loc. Îmi regăsesc cioburi de suflet. Sanatoriul de boli mintale unde lucrase Silviu, puțin renovat acum, școala unde am învățat, liceul Adelinei, mai aveam puțin și ajungeam chiar și la fostul loc de muncă al mamei. Pe strada mea am revăzut-o pe tanti Crina. Zâmbesc. Tanti Crina ne aducea cândva lapte, când eu aveam câțiva anișori și Adelina era cam de vârsta mea, cea la care am părăsit orașul. O țin minte pe tanti Crina după cocul ei à la Connie Francis. Nu s-a schimbat prea mult. Micuță de statură, puțin îndoită de spate, cu tenul său măsliniu, ochii mici, ca de japonez, și cu privirea mereu în pământ.
Îi șoptesc să oprească și Victor o claxonează, așa, ca pentru trezire.
– Săru’ mâna, tanti Crina!
Femeia pare că mă recunoaște de-ndată. Face ochii mari și mă salută agitând mâna în toate direcțiile.
– Bună ziua, dragă!
– Mă mai țineți minte? Știți a cui îs?
M-am înșelat. Bătrâna rămâne un pic blocată, apoi, punându-și mâna la gură, belește ochii la mine.
– Doar nu ești fiica Simonei?!
Încuviințez din cap. Oare chiar așa puțin m-am schimbat sau bătrâna are calități numai bune pentru Poliția Română, cine știe, poate chiar veleități de medium. Pare bucuroasă să mă vadă, deși n-am idee de ce. Mă îndoiesc că voi cauza bucurie multora cu venirea mea aici, poate nici măcar Adelinei, dar unde poți găsi mai ușor răspunsul la ce te frământă, dacă nu acasă. Acolo e mereu. Bine ascuns, lângă tine, știind că nu-l vei căuta nicicând acolo.
– Bată-te, ce mare te-ai făcut. Ăsta e al tău?
Referindu-se la Victor și la posibila legătură dintre noi doi, baba Crina profită și trage cu coada ochiului la el. I-o fi plăcând, te pomenești. Eu nu zic nimic, nici n-am când. Bag seama că e nevorbită rău, tot ea continuă. Oamenii din orașele mici sunt atât de curioși…
– Vai, și ați venit pe motoscârța asta până aci? Deh, v-ați ajuns…
Nu îmi pică deloc bine concluzia babei, dar încerc să fiu cât de politicoasă și diplomată pot fi, așa că schimb subiectul.
– Am venit în vizită la Adelina. Abia aștept să o văd și să-mi văd căsuța.
– Aaa, păi nu mai stă acolo, conchide ea pe un ton categoric.
– Cum adică?
– Nu mai stă, dragă, dacă-ți zic! De când ai plecat cu mă-ta la Capitală, s-a mutat. Rămăsese borțoasă și și-a găsit pe unu’ cu care s-a mutat. Acuma, care al cui copil e, nu mai știu.
– Are mai mulți copii? o întreb nedumerită. Parcă m-ar fi lovit cu o bâtă-n cap la faza cu copiii soră-mii și cu soțul. Știam eu că trebuia să-mi fac un cont de Facebook și să nu ascult de maică-mea. Sunt siderată. Incredibil cum ne-am rupt total una de cealaltă și, în vreme ce multe nu par să se fi schimbat în oraș și cu oamenii pe care-i cunoșteam, în familia noastră domnește reforma.
– Nu știu. Eu nu am mai văzut-o de ani de zile. Ieri discutam cu o vecină care îi știa pe ai tăi, de la ea-ți zic astea. Zicea că lucrează la o dinasta… cum dracu-i zice, mămică? O bodegă d-asta unde se vinde carne pe pâine…
– La o shaormerie? intervine Victor în discuție, privind-o ironic.
– De-aia, mamă. Acolo lucrează, răspunde baba luminată și profitând de ocazie să-l mai soarbă o dată din ochi pe Victor. E la fel de bucuroasă de răspuns ca atunci când m-a văzut, încep să-mi pun întrebări. O fi senilă…
Fragment din romanul Oameni și granițe, editura Eikon, București, 2017
Mihai Cotea. 