… Și, dintr-o dată, scrisul…

Legătura mea cu fascinanta lume a cărților pornește din primii ani de viață. Mereu am trăit înconjurat de cărți, printre cititori, am fost încurajat să citesc chiar dinainte de a ști asta, dovadă că prima carte pe care o silabiseam era… „Moș Bărbuță” („Amintirile” lui Creangă erau nițel cam greu de silabisit la 5 ani), și-mi plăcea la nebunie. Consider că cei care scriu cărți pentru copii sunt de două ori scriitori, deoarece pe un copil nu-l vei înșela niciodată cu un subiect neinteresant sau cu o poveste superficială, ei știu să simtă corect atunci când aleg o carte.

Întorcându-mă la povestea mea, la școală, după ce am învățat să citesc, mi s-a spus că „trebuie” să citesc anumite lecturi de pe o listă a doamnei învățătoare și, apoi, a doamnelor profesoare de limba și literatura română, iar plăcerea mea pentru citit s-a diminuat vădit. Parte din vina sistemului, parte din vina mea, pentru că renunțasem la a căuta lecturi pe gustul meu și nici nu mă străduiam să găsesc lucruri interesant în cele ce trebuiau citite. „Trebuie” n-a prea funcționat niciodată cu mine. Constrângerea și libertatea spiritului unui copil nu se împacă bine niciodată. Colac peste pupăză, apăruseră și calculatoarele, sălile de Internet și toți copiii sau preadolescenții, eram numai ochi spre minunile ce se întâmplau după monitorul unui 486 sau a unui Pentium. Cred că fac parte din prima generație care a făcut cunoștință cu lumea computerelor și, la finele anilor ‘90, posibilitățile pe care le deschideau acestea mi se păreau de nemăsurat, prea tentante pentru niște copii fără experiență de viață, dovadă că am abandonat lectura o scurtă perioadă în favoarea „minunilor tehnicii”. Am primit primul meu computer abia pe la 14 ani, târziu față de colegii și prietenii mei și, după ce m-am săturat de experimentat tot felul de treburi cu el (inventam programe TV, genericuri în PowerPoint, subtitram în Windows Movie Maker, țineam primul meu jurnal virtual, concepeam „scenarii”  și primul meu „roman”, neterminat, slavă Cerului! 🙂 ), am început să mă reîndrept spre citit. Stăteam în camera cu cele mai multe cărți (strânse de bunici în zeci de ani), n-aveam cum altfel. 🙂 Eram deja adolescent și citeam mai mult în weekend, de plăcere, romane polițiste vechi, din bibliotecă, sau primite ca premii. Uneori, chiar și romane de dragoste (din seria Reader’s Digest).

foto: Pixabay

Întorcându-mă în primii ani de cunoștință cu cartea, ar trebui să mai adaug ceva, un element care va atârna greu în opțiunea mea de a scrie cărți. La scurt timp după ce făceam cunoștință cu cărțile, avea loc divorțul părinților mei și începea o altă filă a vieții mele. Anii au trecut, mai mult șchiopătând, trăindu-mi copilăria și experiențele pe care le aducea, apoi adolescența, plicticoșii ani de liceu (pentru mine), rebeliunea tardivă, din primii ani de facultate… și, dintr-o dată, scrisul.  Poate că prima sămânță depusă de cineva în acest sens a fost bunicul, care mi-a dăruit pe la 10 ani o mașină de scris electrică. Nu știu de unde o avea, dar era clar că nu ne puteam permite un computer încă, iar mie mi-a fost de ajuns pentru a învăța să dactilografiez singur și a inventa articole pentru reviste închipuite de mine. Ani mai târziu, aveam să trimit unele articole pentru revista liceului, „Ani de liceu” cred că se chema. Țin minte că i-am inventat pe computer și o siglă, dar nu mai țin minte dacă s-a folosit. Primul computer i-l datorez tot bunicului…

În orice caz, după cum spuneam, evenimentele din jurul divorțului și-al familiei m-au marcat profund, le-am purtat mereu cu mine, unele servindu-mi mult la construcția romanului meu de debut, „Vremea tornadei”, care a apărut dintr-o suflare, la 23 ani, pe când terminam primul an de facultate. Analizându-le mai profund, aceste trăiri care au adus impulsul de neevitat al scrisului, au căpătat o formă nouă, altfel, în al doilea volum al meu, „Eu și Mia” (ambele disponibile gratis, integral și online pe Wattpad sau Issuu). Totodată, „Eu și Mia” a însemnat și o asumare a ambelor voci care-mi dădeau coloratura scrisului, partea ying și partea yang.

(c) Lilioara Macovei

Viața nu e mereu dreaptă, cum nu e nici dramatică, viața e așa cum e, cred acum, iar lecturile de introspecție spirituală de la și după 20 de ani, coroborate cu tot ceea ce trăiam de facto, experiența școlarizării, a sistemului de predare dintr-o țară fost comunistă comparat cu cel dintr-o democrație nițel mai veche, precum e Spania, purtând ștampila unei etnii caracterizate prin câteva clișee și exponenți nefericiți, au avut aportul lor meritoriu. Am avut ocazia să locuiesc o jumătate de an în Spania și să studiez istoria, domeniul meu de licență, cu bursă Erasmus la o universitate din Andalucía. În perioada efectuării studiilor de licență, citeam mai ales cărți de specialitate, și asta mi se părea în regulă, în sfârșit! Până la urmă, acolo aveam șansa să aleg ce materii doresc să studiez. Nu mai apăsa atât de tare obligativitatea lecturii, și pe-atunci știam că selecția lecturilor e numai și numai alegerea mea. Poate de aceea, cumva, după acest episod, conștientizându-mi libertatea, a apărut și manuscrisul primului meu roman și, ani mai târziu, punând sub microscop tema „libertății”, a apărut tema celui de-al doilea roman, „Oameni și granițe”.

Diversitatea lecturilor din ultimii ani, e un fapt de netăgăduit pentru mine, iar dragostea de carte a căpătat, deja, crusta concreteții. În acest sens, cu câțiva ani în urmă, am urmat și un curs de biblioteconomie, pentru o posibilă carieră de bibliotecar în viitor, vis care nu s-a îndeplinit, momentan :). Dar, adevărul e că nici nu mai visez așa ca mai demult, poate doar atunci când aleg să scriu, îndreptându-mă tot mai puțin spre realism în literatură, lăsându-l vieții, și apropiindu-mă de ceea ce scriitorii latino-americani numesc „realism magic”. În această manieră e conceput manuscrisul celui de-al treilea roman pe care doresc să-l lansez acest an, „La capătul șoaptelor” (titlul meu).

Reverie în doze mici, poezie (cea care, de fapt, a reapărut în viața mea prima, la întoarcerea din Spania, dar pe care am dezvoltat-o și dăruit-o cititorilor abia anul trecut, în volumul „Fosfene dintr-o altă viață”), momente de umor (pe care-mi place să le inserez uneori într-unele din cele mai tensionate momente ale unei scene, pentru a nu lua viața prea în serios), multă introspecție, o privire înapoi, pofta de curiozitate și experimentare cu posibilitatea, detașarea.

Acestea sînt câteva cuvinte cheie cu care aș descrie volumele mele trecute și viitoare, pe baza a tot ce am trăit până la 30 de ani. 🙂

Mihai Cotea

(material publicat inițial la Velvet Story, rubrica „Prin ochii scriitorului român”)