Rămăseseră din noi doar conjuncturile
unor zile cu apus sângeriu așa
ne rătăciserăm undeva pe-o mare vârâtă
dincolo de cărămida aparentă
într-un caleidoscop de privilegii ratate
legănați pe poteca dintr-unul ca noi
(timpul nu mai are nimic de spus aici)
încă un rând pe lunga listă a scrierilor în van
dar ne iubeam
nimeni n-ar fi putut-o declara mai albastru
și nu ne doream
nimic altceva decât o bancă într-un scuar cu leandri
unde ne căutam
o scoică-n doi aștri de sârmă
același culoar cu salamandre
în care te găsesc lăptos
singura-mi sevă de trăit prin lume
Mihai Cotea. 
Un gând despre „Poteca dintr-unul”