OAMENI ȘI GRANIȚE- profil de personaj : micuța Niculina

Mă duci la o înghețată? îl întrebă curioasă și cu ochii mari cea mică, pe când își rupea o foaie albă din blocul de desen, nelipsit de lângă ea. Coperta blocului de desen avea câteva dungi colorate desenate pe ea, însă fetița insista că vedea, de fapt, un elefănțel acolo. Doar ea îl vedea.  Elefănțică, mai exact. Insista pe ideea genului animalului imaginar, fără să-și argumenteze părerea în fața numănui. Așa simțea ea. Îi dăduse și un nume. Rica.

– Păi cum? N-ai ore? făcu Silviu ochii mari, de parcă ar fi vrut s-o înghită.

– Ba da, dar mi-e poftă rău! îi mărturisi micuța, cu mânuțele împreunate ca la rugăciune.

– Bine, alintato, dar ăsta să rămână secretul nostru, ok?

– Yes, sir!

Pornind mașina, Silviu o luă pe strada cea mai apropiată de gelateria preferată a fetei. Acest gen de detalii îl făceau, împotriva voinței unora, o persoană indispensabilă în viața răposatului scriitor. Anii petrecuți alături de Niculina își arătau roadele. O cunoștea ca pe buzunarul propriu. Punându-și ochelarii de soare, bărbatul reglă frecvența radioului pe primul post care-i ieși în cale, dând sonorul mai tare la o melodie cântată de Andra, feblețea tuturor copiilor de vârsta Niculinei… nu și a ei. Fata protestă și-l rugă să schimbe imediat. Silviu reuși s-o dreagă abia când ajunse pe frecvența Rock Fm. Acordurile de chitară electro ale melodiei Stairway to heaven, ale formației Led Zeppelin, o făcură pe fetiță să-și iasă din minți, aproape. Începu să tragă de scaunul lui Silviu ca o apucată și să dea energic din cap, până ce acesta o rugă să se liniștească pentru că-l conturbă la condus. Cu chiu, cu vai, reuși.

– Ce-mi place melodia asta, Silviu, de mă scurg ca o înghețată!

– Tot cu gândul acolo ești… Auzi, dar ce-ar fi să mai avem un secret noi doi, ca să-i țină de urât celuilalt.

– Super! Îmi plac secretele.

Fata era în lumea ei. Cu melodii rock energice, nu-și mai putea dori nimic altceva. În sfârșit își putea consuma surplusul de energie, simțindu-se totodată în siguranță, căci Silviu putea fi orice, dar mai ales era un tip care-i conferea un sentiment de siguranță. Amândoi simțeau că au mult mai multe în comun decât își pot imagina la prima vedere.

Uneori, Silviu îl vedea pe Marius în Niculina și invers.

foto original: Pinterest

*

 

Niculina nu se mișca de la masa de desenat pentru nimic. Cu chiu, cu vai, făcea „compromisul” de a se duce la baie, atunci când simțea că nu mai poate rezista, însă au fost destule dăți când și-a făcut nevoile pe ea numai din cauză că nu terminase desenul pe care-l avea în minte, spunea ea.

– Puiule, dar Silviu n-are ochi albaștri și nici nu e așa de înalt, adică e, dar… ori te-ai desenat tu prea mică… iar părul ăsta creț…

– Dar cine a zis că-i el? ripostă fetița de sub masa din sufragerie. Îi plăcea mult să se adăpostească sub masă. Prefera, de câțiva ani buni, locurile strâmte și greu accesibile. Considera, mereu, că acolo se află în siguranță. Departe de oameni. Micuță, blonduță și foarte slabă, cum era, își găsea cu ușurință adăposturi departe de ochii oamenilor. Nu-i plăcea să fie scoasă din ale ei și, în nici într-un caz, să participe la reuniuni de prieteni sau de familie. Nu știa cum să se comporte cu ei și singurul pe care-l prefera era Ghib, prietenul ei imaginar. O combinație de om cu artropod care, după cum spunea ea, era foarte rapid și putea, chiar, să se cațere la înălțimi amețitoare. Vorbea, firește. Era un personaj foarte calm, dar uneori o speria cu tonul primelor cuvinte pe care le scotea din gură. Niculina era de părere că timpul lung în care stătea în tăcere era de vină pentru disfoniile de care suferea din când în când. Ghib vorbea numai când avea ceva de spus, iar ea știa atât de bine să asculte.

Televizorul mergea în gol. Pe ecran, Busu prezenta vremea pe scurt și dădea explicații scurte pentru prognoza pe zilele viitoare. La Oraș nu se anunța vreme prea bună.

– Și-atunci, cine e? se miră Simona.

În acel moment se auziră zgomote la ușa de la intrare. Celor două din sufragerie li se alăturară, acum, Adelina, Silviu și încă un băiat necunoscut Simonei. Niculina se ridică din scaun și-l luă de mână pe „necunoscut”.

– El e!

Părea că cea mică aștepta ca momente ca acestea să aibă loc. Parcă le-ar fi pregătit și timpul îi era amic de năzbâtii, doar că micile ei năzbâtii începeau să cam deranjeze de la o vreme. Depășeau limita bizarului.

(fragmente din romanul „Oameni și granițe”, editura Eikon, 2017)