OAMENI ȘI GRANIȚE: profil de personaj – Nico

Niciodată nu m-au convins portretele de familie. Fotografiile cu zâmbete largi, cu mame care-și țin mâna, afectiv, pe umărul soțului preaiubit sau al unicului lor copil. Poate pentru că la noi a fost altfel. Pe bune, nouă nu ne-a ieșit asta niciodată. În plus, eu nu sunt unica, mai e și Adelina, sor-mea. Cât despre tata… numai mama știe ce a făcut cu el, cu adevărat.

De când eram mică mă uitam la portretele astea. Îmi ieșeau în cale la tot pasul și mințeau. Mințeau pe față. N-avea cum să fie adevărat tot ce lăsau să iasă-n afara lor, din moment ce eu n-am reușit să fac nimic ca să schimb lucrurile, chiar și-atunci când aveam „superputeri”.

Din copilărie ți se spune cum și cine trebuie să fii. Când ești mic visezi mult, dar când crești, ești dator să te trezești. M-am trezit și eu. Cam brusc, ce-i drept. A trebuit. După acel episod care a împărțit totul într-un „înainte” și un „după”. Ca la diete. Nu cred în diete. Sunt o silfidă, oricum. Doar la diete se pune problema unui „înainte” și a unui „după”. În viață nu e nimic delimitat atât de clar pentru că totul se schimbă permanent. Ne schimbăm. Eu m-am schimbat atât de mult până am ajuns aici. O umbră. Unii nu-și iubesc umbrele pentru că știu prea multe.

Încă nu m-am hotărât cine sunt.

Mă cheamă Nico, am 19 ani, iar timpul mi-e unicul amic. Niculina, pe numele complet, dar evit s-o spun. Sună mai mișto așa și, oricum, Poliția încă e pe urmele mele și ale maică-mii de la evenimentul ăla care a schimbat totul.

Momentul când am început să cresc.

*

După-amiază. Ies singură să mă plimb. Merg ca trasă cu cheia, fără o destinație-n minte. Mă uit la clădiri. Mereu îmi place să fac asta în călătorie. Clădiri vechi sau noi, în stil sovietic sau post-modernist, drepte, șubrede sau „cu bulină”, toate-mi plac. Îmi atrag privirile. După un timp, neatentă la drum și cu ochii pe pereți, constat că am ajuns la o limită. Un câmp. Un teren viran plin de bălării, mărginit de cocioabe ca cea a lui Anton. Contemplu puțin orizontul. Vântul îmi pare o binecuvântare, până când, la nări, îmi ajunge un miros usturător. Întorcându-mă în toate direcțiile, reușesc să-mi dau seama de o posibilă origine a mirosului pe care, de altfel, îl mai simțisem în copilărie. Frunze arse. Bălăriile de pe foc. Nările încep să mă jeneze și pun, instinctiv, mâna la nas. Cerul are o nuanță caltaboșie. Undeva, destul de aproape, zăresc un fum albicios care se ridică la ceruri. Seamănă cu o ofrandă, un motiv „bun” de sacrificii. Îmi aduc aminte de sărbători și de soarta porcilor din bătătură. Oare și oamenii ăștia taie animale ca să le înfulece de sărbători sub cea mai nobilă intenție? Uite cine s-a găsit să facă pe ipocrita… de parcă eun-aș fi pus în gură-n veci bucată de carne… de porc.

Făcând câțiva pași, într-o încercare nereușită de a scăpa de mirosul acid, dau de un ditamai bolovanul în mijlocul câmpului. Mă așez pe el. Fumul se ridică, și-o să treacă și senzația asta aiurea de pârjol, repede. Subliminal, îmi aduc aminte de anii gloriei decăzute din copilărie. O friptură la iarbă verde, sfârâieli, rubedenii mii, gaze de eșapament, aparențe. Ne strângeam, ca tot românul, la un picnic „sănătos” în prima poieniță care ne ieșea în cale. „Acostam” Daciile și scoteam proviziile. Lumea părea fericită. Pe chipuri zâmbete largi, în suflete angoase strâmte. Niciodată nu mi-au plăcut reuniunile gigantești de familie și tămbălăul. Mă blocam toată, nu reușeam să deschid gura devenind, într-un final, mascota însărcinată cu aducerea bunei dispoziții în fața onoratei audiențe. Vocile lor… când ești mic, privirea ți-e orientată mai mult spre pământ, cel puțin la mine așa a fost. Așa am crescut. Vocile-mi țineau loc de figuri.

– E copil, trebuie să râdă.

– Mă amuză atât de tare inocența ei prostească!

– Ce idei are…

– Hai, Nico, fă-ne să râdem!

– Nu râdeam de tine, măi, râdeam de situație.

– Miroase a creier ars. Pune, dracului, creionul ăla jos și zbenguiește-te puțin!

– Mai spune, o dată, poezia cu cățelușul! Nu! Nu așa! Spune-o stâlcit, cum știi tu să te prostești.

Situația era, de cele mai multe ori, aceeași. Râdeau de situație râzând de mine. Amuzamentul situației trecea pe la mine întâi. Insistențele deranjau cel mai tare. Toți aveau o pretenție, iar eu eram pe post de clovn ca să anim atmosfera, mereu, împotriva dorinței mele.

Pe-atunci desenam, puteam face asta încă… Dar nu era îndeajuns de nostim încât să scap de insistențele vocilor. Acum, nu mai găsesc farmecul ăla care mă făcea să pun creionul în funcțiune și să creez mereu ceva ce sfârșea speriind-o pe mama. Semnele prevestitoare, premonițiile, o nelinișteau mereu, cu atât mai mult, cu cât, în decursul vremii, s-au dovedit a fi exacte. Totul s-a oprit în acel tren ce mergea spre Capitală, locul mormântului meu sufletesc.

nico promo citat

foto: original: Pinterest

*

Mereu am rămas nemișcată în situațiile critice. Momentul aflării adevărului despre moartea tatălui, picnicurile patetice, voința mamei asupra vieții mele, fazele recente și nu numai. Inclusiv acum, mă opresc la o cafenea și stau cum zic ăia, cu o privire psihotică, fixând pereții și decantând toate astea în capul meu. Dar de ce mă plâng, de fapt? Accept totul. Da, la bază sunt toleranța întruchipată. Nu e un defect, pentru o vreme scurtă fu cât pe-aci să spăl creierul. Fac bine! Mă autoconserv și respect deciziile celorlalți. Cu ce i-aș fi ajutat eu pe ăia? Ei știu ce-aveau pe suflet, mai mult încurcam. Stau cuminte și contemplu, accept tot ce mi se oferă. Cetățeanul model. În școală câștigam mereu concursurile de cumințenie.

De câte ori se-apucă conștința să se perpelească-n mine ca un porc la frigare, o scroafă, de fapt, Rheea, o pun la punct și o cumințesc pe loc. Sunt bună…

Bună de aruncat. Pe cine pui tu la punct? Pe mine? Mai bine ai arunca un ochi, dar aruncă-i pe amândoi, să fii sigură, înspre tine, draga mea. Ești la graniță, clar, dar la granița cu o psihopatie de grad înalt. Poate-ți scapă din vedere… uite c-a venit Rheica și te-a trezit.

Începe să râdă ca nebuna.

Uneori îmi e dor de Rica elefănțica. Măcar ea nu spunea nimic, dar asta are o gură, că-mi vine să-i lipesc un plasture, un scotch, ceva, orice, pe ea. Haios. Ce fain ar fi să existe plasturi pentru guri sparte, Rheea, așa-i? Numai gura-i de tine. Măcar elefănțica Rica exista, o vedeam, dar tu nici n-ai formă. Ești inexistentă, draga mea.

Ospătarul vine și mă întreabă dacă mai doresc ceva. Îi spun că nu, încă nu mi-am terminat cafeaua. Îmi răspunde că, în acest caz, mă roagă să vorbesc puțin mai încet pentru că deranjez clienții din jur. Mă uit în stânga, în dreapta. Văd persoane care mă privesc ba curios, ba ironic, ba amuzat. Da, am vorbit cu voce tare, acum realizez. Îmi cer scuze tuturor, dau cafeaua pe gât și ies val-vârtej. Deci de-aia tăceai, Rheeo, mânca-mi-ai portofelul gol, că mi-a trebuit cafenea de fiță…

Ajunsă la hotel, trântesc ușa după mine și-l găsesc pe Victor întins în pat, numărându-și banii.

– Mai rămâne de-o tură? îl întreb amuzată

– De mai multe. Mâine trecem granița, îmi răspunde fericit.

– Iar? Dar abia am ajuns în țara asta, deja trecem la următoarea?

– Mă plictisește. E anostă rău…

– De veneai cu mine afară… nu mai aveai părerea asta.

– Nu m-ai luat.

Mă trântesc în pat, lângă el, pe burtă. Se oprește din numărat pentru un moment și mă privește ironic. Îl privesc și eu. De când cu mărturisirile noastre toate, trebuie să verific în ce stare-l găsesc. Pare în regulă, așa că-mi continui șirul discuției începute anterior.

– Știi ce-am văzut? Doi câini și un cuplu, omorându-se în bătaie.

– Concomitent sau pe rând?

Replica picată la țanc, reușește să mă scoată total din aria tristeții în care intrasem în urma experienței. Mă întorc pe spate și îmi ațintesc ochii în tavan. Nu merge. Revăd, episodic, scenele sângeroase din ambele lupte. Mă-ntorc și stau într-o parte, sprijinindu-mi capul de mână. Victor încă numără, am impresia că a luat-o de la-nceput.

– M-am uitat la ei, Victor. M-am holbat, efectiv… și parcă unii îi prevesteau pe ceilalți sau parcă potăile cântau în deschidere la ceilalți, la javre.

– Nu e amuzant! îmi dă replica pe un ton serios și cam plictisit

– E înfricoșător. E halucinantă repetitivitatea. Așa e la noi, la oameni, sau în istorie…

– Și tu ce-ai făcut? mă întrerupe.

– Nimic. Tipa voia ajutor, dar n-am mai apucat să i-l acord.

– Ai încercat, măcar?

Mă uit la el fix, pentru câteva secunde, apoi mă întorc la poziția pe burtă.

– Mă cunoști prea bine, mă enervezi.

– E totul în capul tău, micuțo. Am pus o întrebare, n-am dat un verdict.

– Tendențioasă. Ceva mă face să cred că tu ai niște date pe care le ascunzi… Știi că am fost numită, mereu, la școală, „cea mai cuminte fată din clasă”? Știi ce înseamnă „cuminte”? Cu… minte… deci, am minte. Filosofia e și pentru gospodine, aș zice…

– Tu chiar ești un caz pierdut. Îți dai seama? mă întreabă, distrat, pe când se întoarce și el, pe o parte, luând poziția mea de dinainte, cu capul sprijinit.

– Deviezi de la subiect, îi răspund foarte serioasă.

– Eu? Ce mă interesează pe mine că tu erai „cumințenia pământului”?

– Are legătură! Am stat mereu în banca mea. Când lucrurile se îngroșau prea tare, am fost nevoită să intervin. Nu a fost mereu cea mai inspirată intervenție, dar de data asta, dreptatea e de partea mea. Puteam fi în pericol. Ăla începuse să mă împingă…

(fragmente din romanul „Oameni și granițe”, Eikon, 2017)

oameni si granite coperta MARE

2 gânduri despre „OAMENI ȘI GRANIȚE: profil de personaj – Nico

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s