Re:nașterea

Iubire, îți răspund cu puțină întârziere mesajului tău de ieri în care-mi spuneai, printre altele, că avem nevoie de un copil. Am fost să caut, nu ți-am putut scrie. Mi-ai amintit de o problemă care m-a frământat ani în șir, încă de la creația mea, iar eu, principala creatoare a ființei de care este nevoie, am responsabilitatea cântăririlor.

Între timp, mi-am cântărit și problemele și greutățile pe care le duc în spate zi de zi, dar nu e un lucru pe care ți-l recomand. Greutatea îți poate lua mințile. Drept e că nici nu ți-am cerut ajutorul așa cum, probabil, faci tu acum, poate ar fi trebuit, dar… În fine, ziceai, „avem nevoie de un copil”, nu? De unde nevoia, iubire? Eu știam că nevoile sunt alea care țin de soma, de partea din mine care „nu poate fizic”, de partea nevolnică, or ceea ce spunem noi, ca oameni, în genere, este o greșeală fundamentală de exprimare a simțirii. Ce exprimăm induce creația, de regulă. Și apoi, află că nu pot. Cum să fac să cer viață părții sterpe din mine? Și nu doar celulelor care nu sunt în stare de reproducere, ci mie, Ființei. Nu sunt capabilă sufletește de aceste nevoi. Nu acum.

Ce? Mă somezi?

Un copil e o nevoie… Cum adică? E ca atunci când ți-e sete sau ți-e foame? Mi-e foame, mi-e copil. Sau când ai o dorință? Ca atunci când nu ai mașinuțe de un anume fel sau păpușicile au rămas fără papucei pentru că i-am pierdut pe când ne jucam „de-a copiii”. Nu știu, zău, dar de mici facem „jocul” ăsta și cel mai trist e că și atunci când creștem credem că ăsta e un joc. Și pare simplu.

Unii își creează ființe cărora țin morțiș să le imprime modelul lor. Nu mai fac copii, fac cópii. El sau ea va reuși să fie cine n-am fost eu, taică-su, bunică-su, vecina aia nefericită pe care o iubeam, dar n-a avut noroc, tot neamul nostru la un loc și un pic mai mult. De unde atâta obstinație? Eu știam că tu nu ceri și nu ai nevoie, Iubire. Dar dacă ceri și-ți lipsește ceva, are vreun sens să le cauți pe o foaie nescrisă? Într-un recipient neumplut? Într-o sticlă goală? Într-o creatură neformată și neformatată încă? De ce să-i oprești creația creaturii? De ce s-o anulezi? De-asta vrei să naștem, Iubire, ca să furăm potențiale și să ni le atribuim? Eventual să trâmbițăm prin târg, apoi, „Trei lei, trei lei, și-l alegi pe care vrei”.

iubire, tu nu ești așa, ori nu ești Iubire.

De la a numi Ființa Nouă în același fel cu tine sau cu X sau cu Y, de la a-i trasa un viitor „potrivit” ca să ajungă „omul (tău) realizat”, de parcă realizarea asta ține doar de înavuțiri, de la cei care își snopesc cópiile pentru că nu merg îndeajuns de drept pe drumul ales de născători, de la ei și de la toate astea nu cer nimic. Nu mă reprezintă. Ce să mai ceri unui copil?

Mă iartă. În loc de răspunsuri, îți trimit la schimb întrebări. Am prea multe, și azi sunt darnică… de voie, de nevoie…

 Știu că nu asta-ți doreai, Iubire. Eu sunt întrebare, tu ești răspuns. Poate nu mai e nevoie de nimic altceva.

(„Fosfene dintr-o altă viață”, Mihai Cotea, editura Singur, 2019)

Pinterest