OAMENI ȘI GRANIȚE – profil de personaj: Simona

– Hai, grăbiți-vă, că nu-i timp de sclifoseli! Să nu mai rămână nicio urmă de mâncare-n farfurie. Adelina, te mănâncă mâncarea pe tine, scumpo. Schimbă-n viteza a treia, hai, bagă gaz, bagă gaz! încercă Simona o animare.

– Mi se face rău dacă mă grăbesc și, oricum, mi-e greață de la gâzele Niculinei.

– Eu voi fi o gâză foarte curată, să știi! Oricum, nu voi avea timp să mă murdăresc. Gâzele trăiesc atât de puțin…

– Măcar atât… dar revenind la discuția cu bătrânețea, cred că și eu aș prefera să mor de tânără, înainte să mă fac ca o mușama uzată. Înainte să uit de ce am venit pe pământ. Aici ai dreptate, Niculina. Gâzele n-au timp să uite, trăiesc doar câteva momente. Alea cred că sunt cele mai bune momente ever. Până la urmă bine zici, soră-mea. Nici nu-ți trebuie mai mult. Ca tata, mama!

Simona se ridică de la masă. Ca de obicei, termină de mâncat  înaintea fiicelor sale. N-avea încotro, job-ul de contabilă îi transformase cu totul conceptul de timp. Chiar mai mult. O forța să iasă și să cunoască oameni noi. Să respire aerul lor și să zâmbească la fiecare flecușteț scos pe gură de aceștia și să mintă. Non-stop. Să respire minciuna cu ei. Să vadă lumea prin ochii lor.

Să se vadă prin ei.

Acum, însă, era acasă și se vedea într-o oglindă mare și destul de murdară, atârnată de-un perete bej din hol. Se opri acolo și se privi fix în ochi. În acel negru inexplicabil de negru al irisului, și se urî. Se ura mult. Își lua câteva minute bune, în fiecare dimineață, ca să se urască. Pe ea se ura cel mai tare dintre toți. Se lăsa purtată de transă o vreme, de adâncimile acelea teribile de negru, apoi, pe când simțea că o ia amețeala, se oprea. Clipea și gata. Se trezea.

Coborî privirea și-și observă, încă o dată, ca-ntr-un ritual, pungile de sub ochi. Primul instinct care-i trecu prin minte fu să înșface cuțitul cu care întinde margarina pe pâine pentru sandwich-urile fetelor și să le cresteze. Să le strângă atât de tare, încât să curgă pe acolo până și negrul ăla inexplicabil al irișilor ei. Să se scurgă pe fața ei ca un rimel ieftin.

Se ura pentru că încă mai stătea în acest loc pe care-l respingea cu toată ființa ei.

Chiar și fără el, ea încă era aici.

La cei 47 de ani ai săi și cu un soț decedat recent, abia mai avea timp de ea însăși. Nu tu sport, nu tu alimentație echilibrată, nu tu vacanțe… efectele se vedeau pe corp. De ceva timp fusese nevoită să poarte ochelari, iar kilogramele în plus erau deja la ordinea zilei, fiecare lună venea cu întăriri. Cu toate acestea, încă nu ajunsese la o situație alarmantă. De Adelina și Niculina, fiicele ei de 16, respectiv 9 ani, se ocupa Silviu, un bun amic al soțului ei defunct, Marius. Deși fetele nu-i mai găseau rostul în viața lor, pentru mamă, el era o adevărată mană cerească. Ce s-ar fi făcut dacă ar fi avut și el familie? Dacă ar fi fost ca ea… dar el nu părea așa. El era altfel…

Ea se schimbase destul de mult de atunci, fizic și psihic. Pe fața ei, măslinie și mică, ochelarii nu se potriveau deloc. Făceau notă discordantă și o scoteau în evidență. Era cel mai prost moment pentru asta. Încerca din răsputeri să aibă o viață cât se poate de banală pentru a nu fi remarcată, cu toate că-și dorea la nebunie asta, în interiorul sufletului. Ajunsese să se ascundă până și de ea.

Ura de sine o modela de ani buni.

Hainele, ce până ieri erau bune, acum trebuiau trimise la modificat, iar pantofii care încă mai aveau nisip de plajă din acea vară cu Marius, zăceau la pragul ușii de la intrare, într-o cutie. Nu avuse curaj să-i dea femeii de serviciu, deși nu-i mai erau buni.

Se dezlipea greu de obiecte, dar destul de ușor de oameni și niciodată de ea.

Din cauza kilogramelor în plus și a circulației proaste, picioarele i se umflaseră ca două rude de parizer. Comparația îi aparținea Adelinei. Când maică-sa o întrebase în ajunul unei zile de Paști din anii trecuți ce părere are de rochia sa scurtuță și înflorată, cu care avea să se mândrească în acea Noapte a Învierii, ce voia să trezească mai mult decât spiritele, fata îi replică sec: „Unde să mergi așa? Cu parizerele alea le faci poftă, mai rău, oamenilor care s-au chinuit tot postul să se abțină de la carne. Ce vrei? Să dezerteze pe ultima sută? Doamne, sadică ești!”.

În noaptea aceea urmărise Învierea de acasă și nici că mai avuse idei de resurecție vis-a-vis de viața sa intimă. Dăduse vina pe timpul scurt ce se scursese de la moartea lui Marius, pentru a o scuza pe fata sa prea onestă.

foto original: Pinterest

*

Simona stătea atentă, înconjurată de mult fum de țigară, uitând să mai tragă din ea, privind pierdută într-un punct ce părea să existe undeva pe peretele cu aragazul. Parcă ar fi văzut ceva. Nu mișca aproape deloc, iar Silviu se întrebă dacă-l auzise măcar. Pocni din degete pentru a o face atentă. Simona se trezi, scutură excesul de scrum din țigară, apoi o duse la gură. Părea deranjată de ceva. De trezire? De vis?

– Și cum a dat ăsta de Adelina?

– Mi-ai ascultat povestea? întrebă Silviu, calm.

– Mi-ai zis? Asta nu mi-ai zis! ridică ea tonul.

– Nu, pen’ că…

– Păi, zi-mi! Zi-mi! țipă Simona

Se lăsă o liniște pentru câteva momente. De dincolo se deslușea sonorul dat tare al televizorului. Niculina nu auzise nimic, pesemne. Urmărea iar Tom și Jerry, la maxim. Îi plăceau neobișnuit de mult suferințele șoricelului.

Simona își stinse țigara în scrumieră apoi oftă lung.

– Nu-ți bei cafeaua? întrebă, cu grijă, Silviu. O să ți se răcească.

– Ba da, răspunse pe un ton scăzut femeia, pe când lua în mână cana cu cafea. Hai, zi-mi.

– Ok. Păi, de aici nu mai e mult de zis. Ei doi s-au cunoscut când ai trimis-o la mine, pe Adelina, pentru borcanul ăla de castraveți murați și mașina era stricată.

Simona începu să râdă cum numai ea știa s-o facă. Tare, gâlgâind ca un motor înnecat, aproape să-și verse cana cu cafea. Un hăhăit nasol, pentru că râsul ei nu numai că era deranjant, dar îl emitea cu ajutorul nasului, ai fi zis. Bătu din palme și-l privi pe Silviu cu ochii mari. El își schimbase dispoziția. O preluă pe a ei, cea de dinainte. Cât ura râsul ăsta vulgar, vocea ei groasă și ieșirile astea.

– Adică asta a mea a venit la tine după o murătură și l-a găsit pe ăsta? Jackpot! Poveste de un milion de puncte. A tras lozul câștigător, ce mai. Hai că m-ai convins.

   *

– Îți fac clătite!

– Ah, nu. Merci! Trebuie să plec.

Silviu se ridică greoi de la masă, jenat că trebuie să refuze o ofertă atât de tentantă. Se simțea încolțit și sentimentul îl deranja mai mult decât ar fi crezut. Nu pe terenul ei trebuia să se întâmple asta. În lipsă de orice altă armă, zâmbi din nou.

– Cum? Tu nu vrei clătite? îl mai întrebă, de data asta pe un ton plin de dezamăgire, Simona.

– Îmi pare rău. Salută-le pe fete din partea mea.

Acestea fiind zise, bărbatul plecă, fără alte explicații.

Simona luă sticla de apă, turnă în paharul lui și luă o gură. Căzu pe gânduri. Își mai aprinse o țigară. Pentru un moment, îi veni s-o strige pe Vika, apoi își aminti. În minte, recrea senzația pisicii care se alinta la picioarele ei. Nu o lua în brațe niciodată, o lăsa să-și facă plăcerea. Se uită în jur și văzu, într-un colț, ghiveciul cu leandru. Uitase de el. O ajutase mult leandrul în ziua în care se urâse cel mai mult. Se apropie de el și turnă restul de apă din pahar în ghiveci. Fără să se aplece, firește. Îl măsură din ochi și-și spuse că ar trebui să-l aducă mai la lumină. Să-l vadă lumea. Ne lăudăm cu persoanele de la care am primit ajutor de parcă gratitudinea ar sta în tot acel periaj fără oprire. Nici de asta nu uită. Într-o clipă de narcisism dus la extrem, luă o cârpă din bucătărie, o umezi și se apucă să-l șteargă de praf. Se opri la scurt timp și se duse la oglindă. Se privi pentru câteva secunde, plină de milă, apoi, dintr-o dată, își dori să-și scuipe reflexia, dar se opri, dând drumul unui hăhăit nasol. I se părea că e atât de stupidă! Miji ochii, se admiră fals, din cap până-n picioare, cum îi plăcea să-și inducă o senzație de răsfăț câteodată, apoi își zise „Nu-ți mai fac clătite niciodată”. Hăhăi scurt. „Nu m-ai învățat cum să scap de ei”. Se sprijini cu o mână pe oglindă și aplecă, pentru câteva secunde, capul. Respiră adânc.

Ridică din nou privirea lăsându-se înecată de disprețul propriilor ochi.

 

fragmente din romanul Oameni și granițe, Mihai Cotea, editura Eikon, 2017