Nu ştiu dacă Mihai Cotea ştia că aveam să primesc cartea lui, Eu şi Mia, cu o zi înainte de ziua mea de naştere. Făcusem comandă, nu o cerusem cadou. Dar aşa a dorit autorul, să mă bucure cu un dar. Am vrut să-i scriu chiar atunci, măcar un mail, un “mulţumesc” sau pe fb… dar n-am putut. Apoi, dacă tot au trecut zilele, mi-am zis s-o citesc si-apoi… Nici acum n-am apucat s-o termin, dar simt că trebuie măcar să-i mulţumesc autorului, să ştie că am primit-o, să afle că mi-a dăruit-o la ceas de sărbătoare şi că mă bucur să-l citesc.
Mihai zice despre cartea asta că e o adunare de eseuri şi proză scurtă. Numai că primul “eseu” este mai degrabă un poem. Un poem care începe aşa: “Al cui eşti tu, copil al nimănui?” Al drumurilor, fără doar şi poate, al sorţii, fără geamantan sau acte? Bucură-te! În faţa ta zeci de căi se arată.”
M-am oprit la un alt eseu, intitulat “Ce se dă şi ce se cere?”. M-am oprit în cuvintele astea: “La început se dă un suflet liber, neîntinat şi fără constrângeri, aşa cum e obişnuit să privim spre micii oameni. Se dau, mai apoi, posibilităţi, ocrotire, libertate şi şansa unei dezvoltări armonioase, pentru ca mai apoi să se ceară. Trebuie să recunoaştem, unui astfel de suflet, mult mai înzestrat decât al multora dintre maturi, i se pot cere multe. Aici intervin unii părinţi. Se cere perfecţiune (alta?), metamorfozare (într-un avatar al celor care cer), se cere acel clinchet firesc al sufletului şi înlocuirea lui cu o talangă. Pur şi simplu. “ Nu este ultima frază ca un vers dintr-un poem?
Ca să nu mai spun că în “Normal, plat şi binecunoscut. Schizofrenia noastră cea de toate zilele”, Mihai Cotea pune nişte întrebări, nu pentru sine: “Conformism, normă, fad, searbăd, sunt doar câteva cuvinte care-mi trec prin minte când privesc, de pe fereastră, oamenii. Obicei prost din copilărie. Existenţa lor mă provoacă. Unde e măreţia lumii de altădată? Nu cea de demult, ci aia de când eram eu copil. Aaa, da… dimensiunile difereau. Fac confuzie între mărime şi măreţie?! Pe-atunci mă fascina şi felul în care stătea ţigla pe casă, demnitatea hornului care scotea spurcăciunile afară in poziţie de drepţi, neclintit. Totul. “ Oare cât de departe o fi măreţia atunci când îţi păstrezi seninătatea copilului însetat să descopere totul, însetat de frumuseţe, de iubire? Nu prea departe de sufletul autorului, cu siguranţă. Nu cred că face o confuzie, pentru că sunt aproape convinsă că Mihai Cotea ar trebui să scrie poeme. Nu poezii, ci poeme.
Îţi mulţumesc Mihai şi îţi doresc să rămâi cu sufletul îndreptat spre măreţie!
Aici puteţi citi alte fragmente din volumul Eu şi Mia, precum şi alte scrieri ale sale:
https://coltulcultural.wordpress.com/2017/03/22/eu-din-tine/
Mihai Cotea. 