Luțică #triburi

S-a făcut seară când am ajuns la mica ei „grotă”. Imediat după ce ciocănesc în ușă, Damaris deschide și-mi face loc să intru. Nu ne salutăm nici de data asta.

Intru ușor uimit de atmosfera dinăuntru. De data aceasta, lampa cu ficus sau ficusul-lampă, care funcționa 24 din 24, nu mai e pornit, în schimb încăperea e luminată de vreo patru lumânări dispuse în cele patru zări, ai zice.

Fac un pas înăuntru și mă întorc spre ea. Privind-o, primesc alt motiv de uimire. E schimbată sau poate n-am mai privit-o eu niciodată cu adevărat. Straniu, dar la fel ca Anghelina, și ea e îmbrăcată într-un tricou lălâi, lung până spre genunchi, dezvlind în partea de sus o jumătate de umăr salutat de o bretea albă de sutien. Pe tot tricoul e desenat un pistol negru mare, îndreptat cu țeava în sus, din care iese o minge mică de fotbal. Are imprimat pe el „Shot me!”. Asta mă amuză, fapt pentru care zâmbesc, dar nu reușesc să o fac și pe ea să-mi răspundă la zâmbet.

O privesc în continuare. Ochelarii ei negri par și mai mari ori o fi din cauza faptului că azi își ține părul auriu prins în coadă. Nu știu. Toată ambianța din jur mă amețește și nu găsesc nimic de spus.

În lipsa cuvintelor, ascult cu atenție câteva versuri ale melodiei ce cântă-n surdină, eliberate din casetofonul așezat pe fotoliul jerpelit, de „oaspete”, unde-am stat ultima dată.

How do you love someone?

And never have that part by your side

In my thoughts we use of the sea alone

– Ce faci? reușesc să articulez aproape-n șoaptă.

– Stau cu Luțu, îmi răspunde tot șoptind, arătându-mi ceva pe jos cu privirea-i.

Mă întorc de jur-împrejur pentru a căuta ce-mi arată, când dau cu ochii de-un cățel negricios și zbârlit ce doarme lângă fotoliul jerpelit.

– Cine mai e și ăsta? o întreb de parcă aș fi un soț scandalizat ce-și cere explicația cuvenită la vederea amantului.

– Luțu. Luțică, îmi răspunde cu naturalețe. L-am auzit plângând de foame la pragul ușii mele acum două zile și i-am dat drumul înăuntru. De atunci e aici.

Încuviințez și nu insist mai mult, ca să nu deviez de la subiect. O întreb unde pot sta jos și face un gest cu ambele mâini de parcă mi-ar arăta întreaga sufragerie. Mă așez pe covor, iar ea își găsește locul pe măsuța mică unde-și ține, de regulă, cursurile și cărțile de studiu.

(…)

– O caut pe Gabriela.

– Gabriela, mereu Gabriela, îmi spune cântând și dându-și ochii peste cap. Altceva mai știi? Ultima dată când ne-am văzut la Anghelina tot pe ea o căutai.

– OK, vrei să-ți zic altceva? îi răspund scos din sărite. De ce dracu’ stai pe întuneric? Ți-au tăiat lumina sau nu vrei să-l trezești pe Luțică?

Râde cu poftă și-mi răspunde aproape imediat:

– Trebuie să recunoști că e partenerul ideal. Mă iubește sincer, nu mă rănește, ieșim împreună doar când e necesar și, culmea, știe să fie și-un prieten adevărat, în același timp.

(fragmente din romanul Triburi)