Remus își lasă ceașca pe podea, băută pe jumătate. Mi-o ia și pe a mea și o pune lângă a lui, apoi ne întindem pe pat și stăm așa o vreme.
Când liniștii îi sună ceasul, îi spun:
– M-am despărțit de dumnezeu pentru că el era coordonatorul meu. Îmi dirija fiecare mișcare, fiecare dorință mi-o preschimba, iar eu, ca proasta, executam totul. La perfecție. Din dragoste oarbă, or așa ceva între oameni nu există. Vezi de ce nu-i mai spun pe nume? El devenise o forță, iar eu eram o bună executantă și-atât. Când mi-am dat seama că eu sunt mult mai mult și că mie mi s-ar potrivi rolul de coordonatoare, mai degrabă, am plecat. A iubi pe cineva ca pe un Dumnezeu… Cu sacralitatea bunătății pe care ți-o oferă și cu puseul de revoltă pentru momentele de pedeapsă. N-am mai putut și am plecat.
Se întoarce spre mine și mă privește fix. Aproape că nu-i simt respirația. Nu mă pot mișca. Sunt înghețată de ceea ce spun și încă nu am înțeles prea bine de ce o fac. De ce lui? Omul ăsta-mi stârnește o mie de întrebări de când ne cunoaștem.
– Cum poți să-ți părăsești dumnezeul? mă întreabă pe-o voce stinsă.
Privirea lui mă deschide ca un bisturiu și-ncerc, disperată, să-mi ascund gândurile. Vorbele țâșnesc.
– Luându-i locul. Îi înlocuiești posibilitatea formei sale cu ceea ce crezi tu că ești. Oricine e înlocuibil.
Mă opresc. Vreau să văd ce efect au vorbele mele asupra lui. Cinismul în doze ridicate poate fi letal la prima oră a dimineții. Mă întorc cu fața spre el, dar mă evită. Își întoarce capul în direcția opusă, tot corpul chiar. Începe să râdă aproape isteric.
– Ție ți-e frică de iubire, de fapt.
Îl întorc spre mine și mă apropii de fața lui. Ochii lui spun altă poveste.
– Asta e o certitudine? Nu există așa ceva nicăieri. E un cuvânt inventat pentru a dezorienta.
– De la mine ce vrei?
Mă urc peste el, târându-mă lent. Încă-l privesc în ochi, iar povestea aia de acolo, se mai schimbă puțin.
– Vreau să te cunosc centimetru cu centimetru și să-mi spună corpul tău cine ești.
Râde și mă apucă de mijloc.
– Vezi? Ești o naivă. Corpul meu îți va spune doar ce-l las eu să-ți spună. Altundeva sunt eu. Despre ce vorbim aici? Despre marionete? Nu, despre nevoi. Nevoia mea e alta. Tu ești.
– Suntem oameni. Din lut poți să faci ce vrei. O să-ți dai singur forma, vei vedea.
Mă înșfacă într-o sărutare care nu mai lasă loc de aer. Ne scoatem hainele și facem dragoste din nou. De data asta în patul lui, în lumea lui, ținându-ne strâns de mână, privindu-ne în ochi, cu o ardoare instinctuală care ne pârjolește până la punctul de Eu. Nu ne mai putem recunoaște noi pe noi după tot acest pârjol pe care ni l-am oferit.
Cine suntem noi?
restul poveștii din Triburi se poate regăsi aici și aici 🙂
Mihai Cotea. 