Îmi amintesc cum am plecat de la circ cu Gabriela, ea debita ceva pe drum despre viața de circar și cum i s-ar fi potrivit ei un asemenea trai. Spunea că ar fi ajutat-o mai mult să se rupă de familie dacă alegea să plece cu o caravană de la circ. Și că ideea de viață plină de peripeții nu o deranja deloc. Că ea nu suportă platitudinea. Asta mi s-a părut ciudat. Atunci de ce l-a lăsat pe dumnezeul ei? Putea trăi o experiență inedită cu el, putea să nu mă mai cunoască pe mine și puteam, acum, să nu mai simt cum ceva atât de greu, de povara tonelor la puterea contradicției, îmi strivește inima. Dar atunci nu aș mai fi eu.
Îmi amintesc cum am ajuns acasă împreună cu ea, tăcut. Nu spusesem mai nimic pe drum, dar ideea de a trece, din nou, pragul casei mele cu ea de mână mă excita dincolo de conștiență. Atunci, m-a întrebat ce am. De ce nu-i vorbesc. Și ar fi trebuit să știe. E femeie, ce dracu’? „Tac pentru că mă fierbi inutil și pentru că detest acest joc. Tac pentru că nu mai am răbdare să ghicesc ce ascunzi și m-am săturat de povestea ta neterminată cu dumnezeu. Tac pentru că-mi ești datoare cu vorbe. Cu răspunsuri. În definitiv, tac pentru că știu că dacă spun ceva, o să ne certăm și am rata partida de sex pe care vreau să o facem în momentul ăsta”.
Dar nu i-am zis nimic. M-am dus în bucătărie să fac o cafea.
Apoi, m-am luminat. La ce bun să-i fi spus? M-am întors în camera de zi, ea îmi cerceta casa, ca de obicei. Am luat-o de mână, am sărutat-o puternic și totul a decurs precum ne așteptam. Am ajuns să ne rupem hainele mai ceva ca băștinașii, asta dacă ar fi purtat și ei haine. Ne-am consumat cu pasiune fiecare centimetru de piele, ne-am sărutat îndelung, în toate locurile posibile din jur și de pe noi, apoi am întors patul pe dos încă o dată. Și vor mai fi dăți… pentru că o doresc atât de tare pe nebuna asta!
Mă trezesc din amintirea asta când intru-n oraș, pe culoarea roșie de la semafor. Noroc că am văzut-o. Lumina becului roșu trebuie că m-a trezit complet și mi-a amintit unde merg, de fapt.
Mă duc la Damaris. Dacă cineva poate face legătura între tranfelicși și Genoveva, care habar n-are de graiul lor, aia poate fi Damaris. Ah, ce-i fac! Am să… trec pe verde. Tocmai ce s-a schimbat culoarea. N-am timp de scenarii, nu-s genul.
Tot făcând pași, reiau firul zilei de azi. După scena de sex.
Ne-am trezit și ne-am băut cafeaua de rigoare. Ea încă era cam nedumerită de mine, eu aș fi vrut să spun atâtea, dar mi se părea inutil. În ultimul timp, pun doar întrebări. Ea nu-mi răspunde sau, când o face, spune lucrurile pe jumătate, așa că ce să ne mai spunem? Ar putea să fie asta despărțirea noastră, la fel de bine. Una perfectă, dar îngrozitor de incompletă și falsă. Din partea mea, cel puțin. Așa că am preluat calea lașului și am schimbat subiectul.
După o oră și ceva de discuții tâmpite despre viața circarilor, a prostituatelor ca Normandia care, în înțelepciunea și libertatea ei, a ales să schimbe macazul, despre cum a fost la proteste… Apoi, am râs copios de Nicu Micu. La scurt timp, i-am auzit tobele răsunând din apartament. Ne-am mai sărutat un pic, apoi a plecat.
Am ales să o conduc până afară. Speram ca, pe teren neutru, unul din noi să-și dea drumul la gură. N-a fost așa, evident. Ne-am pupat „prietenește” pe obraz în fața scării blocului, apoi ea a plecat.
Nici măcar nu s-a uitat o dată în urmă… Altă chestie care m-a cam enervat.
Și-am dat să intru-n scară, când doi malaci, apăruți din neant, m-au apucat de câte un braț fiecare, mi-au băgat un pumn în burtă, ca să nu-mi fac idei, și m-au aruncat într-o basculantă. La mijloc, între ei. Aveam să aflu mai târziu că ăștia erau muncitorii de la șantierul capelei lui Alfons. Slugile lui.
Așa am ajuns în „Biroul cu burți”, unde m-au așteptat marele conducător și Calistrat. Iar de acolo… vreau să uit tot. Ca să uit, trebuie să închei cumva filmul ăsta prost.
Pentru asta am nevoie de Damaris. De-asta sunt acum aici, în fața ușii ei. Gata cu amintirile.
Mihai Cotea. 