Intru în scara blocului. Eu și Nicu locuim în același loc. El stă cu un etaj deasupra mea. Încă de la intrarea-n scară aud bubuiturile tobelor lui. Și le-a cumpărat în urmă cu câteva luni și de-atunci dă un recital în fiecare zi, când îl apucă. De data asta sunt decis să-i întrerup reprezentația.
Iau liftul, aștept cu greu să ajungă la etajul lui, forțez ușile care se deschid și… muzica se oprește. Pauza e cum nu se poate mai aleasă, deși e ușor stranie în acest moment. Traversez holul. Nicu locuiește la penultimul apartament de pe palier. Pe când sunt aproape de ușa lui, reîncep acordurile de tobă. Sălbatic. Brutal. Neobișnuit pentru el. Mă încearcă un sentiment de panică, dar perseverez. Încep să bat în ușă. Evident, el n-aude nimic. Bat mai tare. Nicio mișcare. La a treia tentativă, încerc și clanța. Nu e încuiat, așa că intru direct în camera unde se află el.
Îl găsesc în maiou și-n blugii cu care a fost la proteste. Nu mă
observă. Șiroaie de transpirație i se scurg din perciuni, iar reacțiile
lui par mai degrabă automate.
După câteva bătăi și mai puternice, se oprește.
– Ieși afară!
Privește în gol, de parcă ar fi în transă. Aproape nu-l recunosc.
Insistă.
– Ieși afară, frate! Cred că măcar la mine-n casă am dreptul să fac
ce vreau eu.
– Zău? Dar în afara casei de ce nu faci?
– N-ai tu treabă! Te holbezi la mine ca la mașini străine, de-aia
am zis asta.
– Sincer? Nu prea cred.
– Mă doare-n cur.
Respir adânc. Se vede că nu e în apele lui.
Am făcut școala împreună, dar am fost amici doar în afara ei. Nu
voiam să fiu văzut cu el. Avea faimă de loser. Pe-atunci, eu mă credeam de trei ori cât mine. Aveam nevoie de aparența asta. Nu
voiam ca ceilalți să mă miroasă. Nu le-ar fi plăcut cine eram, de fapt.
La vârsta aia ai impresia că toate chestiile astea contează. N-am
ajuns prea departe, oricum. M-am prins că nu asta-mi doream și m-am mai prins de ceva. De faptul că băiatul ăsta e un suflet nefericit.
Așa a fost din naștere și asta ar fi fost de ajuns ca să fim prieteni.
Ambii simțeam nevoia de a fi acceptați, într-un fel sau altul. La el,
asta s-a transformat în slujnicie de cea mai joasă speță. La faza asta, m-am simțit nevoit să-l las. Nu suport argații. Acum știe toată lumea.
Am urlat asta în fața tuturor.
Deși l-am pierdut pe drum pe Nicu Micu, încă mă intrigă
persoana lui.
(fragment din romanul Triburi, Mihai Cotea, pp.54-56)
ACUM DISPONIBIL ȘI PE GOOGLE PLAY BOOKS, LA UN PREȚ SPECIAL ȘI CU UN PREVIEW GENEROS: https://bit.ly/3B2WnRn
Mihai Cotea. 