Eu din tine #eușimia

Mă privesc pe mine în oglinda din tine. E ca la bâlci. Mă văd diform, schimbat, cu un alt chip. De nerecunoscut. Mă privesc pe mine în oglinda cuvintelor tale și ceva nu se potrivește. Mintea nu mi-e la loc. Ochii nu mă mai reprezintă… mă vezi altfel. De ce? Când am inversat măștile? Trebuia să mă anunți din timp că nu mai sunt eu, cel de ieri, și de ce aș fi fost? Regula nu spune că ne schimbăm în fiecare moment? Prea multe întrebări…

Iau din tine ce-mi convine… te răstălmăcesc, cresc în mine și mă autoacuz într-o doară. Îmi place să mă doară, spuneai. Mie mi-e frică de durere, mereu mi-a fost… asta o știu demult, dar poate mă înșel. Tu mă cunoști mai bine… eu nu mă întâlnesc mereu cu mine, cu totul din mine, tu o faci. Poți opina, ai niște drepturi. E o jenă ce mă ține când mă gândesc la sine. Să nu fiu capabil să mă recunosc în oglinda ta? E o noutate. Ar trebui să fiu mai entuziasmat căci, la urma urmei, se întâmplă ceva nou cu noi după atâta timp: nu ne recunoaștem! Avem ocazia să începem de la zero ca niște bătrânei cărora viața le-a dăruit prilejul să se cunoască din nou prin intermediul Alzheimer-ului. Zici că noi nu avem nevoie de intermediari? Așa mi-a plăcut și mie să cred, mai ții minte?

Cum poate cineva fi prins la mijloc într-un cuplu? Suntem doar doi, nimeni nu e la mijloc. Îmi aduc aminte de titlul unei melodii, „Stuck in the middle”… cât îmi plăcea, încă îmi place, dar sensul începe să-i dispară. Într-un cuplu nimeni nu e la mijloc, decât atunci când apar terți/ terțe. Dar noi am trecut de etapa asta deja și nici n-am ars-o, am consumat-o lent și… Pe când o reîntâlnire cu noi? Poate seara, înainte de culcare, înjghebând un dialog rămas în aer. Un dialog ce umple încăperea și mă sufocă când nu ești aici și mintea mea monologhează în gol. Monologhez dialogul nostru. E nostim, nu? Mai pățesc așa, uneori. Discut în capul meu cu tine, imaginându-mi ce mi-ai putea replica. Mereu e altfel. Viața bate filmul. Iar.

N-am găsit încă situația aia ideală în care fiecare ne dăm dreptate și lăsăm să treacă impasul. De obicei rămân unele pete. Nu ne curățăm trăirile îndeajuns, sentimentele, și petele mucegăiesc pentru ca la următoarea discuție să constatăm mirați (?) că sunt tot acolo, dar un pic mai mari. Iar nu te-ai spălat îndeajuns…

În viață e bine să te păstrezi cât mai curat posibil, în dragoste preferăm murdăria. Da, murdăria ne motivează pe mai departe. Nu punem la socoteală suferința, face parte din joc, o iei la pachet, și e un pachet mare și unsuros, alunecă mereu din mâini, dar care ar mai fi farmecul darului? Cel mai mare farmec îl are atunci când îl aștepți, visezi la el, nu atunci când îl ai. Când îl primești poți fi chiar dezamăgit uneori. Așa e și cu dragostea. E mereu ideală când visezi la ea, nu și când o primești. Atunci devine problematică, trebuie să știi să-i faci față indiferent că-ți place ambalajul sau nu, indiferent de ce daruri aduce.

Să ne bucurăm de cadoul adus de fiecare celuilalt. De imaginea noastră din celălalt, căci totul e un cadou mare și inestimabil odată cu trecerea timpul. Acum am șansa să mă re/cunosc în tine.

-Bună, Mihai!

(din volumul Eu și Mia, care a împlinit, recent, 6 ani)