Fata pădurii #triburi

Anghelina are 75 de ani. O știu de aproape douăzeci de ani și încă de atunci avea mina asta deznădăjduită, aparența pe care ți-o dă un tren ce pleacă din stație în fața ta. Admir încurajările ei și grija pe care mi-o poartă, dar îi cunosc breșele prea bine ca să mă poată dezorienta prin discurs. Între timp, își termină și ea felia de pizza, pune farfurioara unde apucă, peste câteva foi aranjate care încotro și mă invită iar să iau loc. Observ că toate pisicile au dispărut, subit, din cameră. Ceva e ciudat aici. Se spune că animalele simt primele primejdiile. Nu, vorbesc prostii!

 Mă așez, iar ea se întoarce spre mine.

– Damaris e ca o urmașă pentru mine, Remus. Eu n-am avut copii, nici nu mi-au trebuit. Mereu am găsit altceva mai interesant de făcut. Și-apoi, pentru ce? Să crească în prototipul ăsta de țară? Într-un nimic frumos împachetat de Marile Puteri? Într-un hibrid? Asta e Transtatalia, băiatule. Tu trebuie să-ți găsești calea, să-ți faci o viață, un scop, un motiv pentru rebeliune. Rebelii fără cauză mor repede. Ai grijă!

Se aude zgomot de chei în încuietoarea ușii de la intrare. Pisicile toate acolo, cele trei, plus încă două, ieșite din bucătărie, probabil.

Un parfum de afară ne invadează. Vasăzică, primejdia are miros. Lemongrass. Mai apoi, invitata Anghelinei își face intrarea.

Părul superb, valuri-valuri, corpul de nimfă, iar la final, arma cu care mă țintuiește – ochii. Enormi și de un negru abisal.

Imediat după asta, Damaris apare din spatele ei, trezindu-mă din reverie, cu al său mers șchiopătat, fața mică și inconfundabilii ei ochelari de vedere cu ramă neagră.

– V-o prezint pe Gabriela. Despre ea v-am tot vorbit, doamna Anghelina. Fata pădurii.

Gabriela poartă o rochiță de culoarea argilei, ce-i vine până la genunchi, la care a combinat o pereche de săndăluțe în stil roman. Zâmbește larg și-mi întinde mie mâna, prima dată. Frumusețea ei e atât de brutală!

– Eu sunt Gabriela!

– Remus…

Nu mai pot pronunța nimic. Ea a spus totul prin prezența ei. Dacă știam că fug de ispită ca să ajung în „casa tentațiilor”, m-aș fi gândit de două ori înainte.

Gabriela mă privește în ochi preț de o secundă infinită, cât mă ține de mână, gestul cunoștinței universale, moment în care mă încearcă un sentiment crunt de nuditate a sinelui. Totul ține un moment, dar în momentul acela senzațiile sunt multiple. Gol, alb, abis, cădere, revenire, vertij, descălțare, dezgolire, desprindere. Totul, la moment. Ca la fotograf.

După secunda mea de infinit, „fata pădurii” se îndreaptă spre Anghelina. Aceasta din urmă îi oferă, amabil, mâna sa osoasă, prin care leagă o nouă legătură.

Ea ce o fi simțit?

– Scuzați mirosul, am gătit azi și nu m-am gândit că va persista aroma. Damaris m-a luat în mare grabă de acasă, ne clarifică Gabriela secretul parfumului ce a înconjurat-o încă de la intrare.

– Deci e de la gătit, de fapt? adaug eu.

– De la gătit, de la găteală… zice ea zâmbind cu toată gura. Esența de cymbopogon mi-e și parfum, totodată.

– Păi, nu e lemongrass? încerc, disperat, o clarificare.

Ea râde, lăsându-și capul pe spate. Părul aproape-i atinge podeaua, dar când să se întâmple asta, ca un făcut, și-l ridică la loc. Mă privește cu un zâmbet dezarmant, din nou și din nou.

– Ba da, e. Asta-i denumirea științifică. Cymbopogon.

– Voi cunoașteți plantele după denumirea științifică?

Între timp, Damaris intră în cameră cu câte un scaun în fiecare mână, pe care le lasă jos brusc, printr-o bubuitură care sperie o pisică așezată pe pervazul ferestrei. Pesemne că scaunele erau prea grele. Damaris zâmbește, scuzându-se. Pisica își vede de ale ei în continuare, iar Gabriela-mi răspunde în timp ce ocupă un loc pe scaun, în fața mea și a „bunicii”.

– Care noi? Eu locuiesc separat de ei. Pe teritoriul lor, așa-i, dar departe de așezământ. Damaris poate să-ți confirme.

După ce se așază și Damaris pe-un scaun, așezat lângă Gabriela, dar potrivit într-o poziție strâmbă, de parcă ar sta în dungă, aceasta îi confirmă spusele printr-o încuviințare cu capul, atentă mai mult la picioarele scaunului și la stabilitatea lui, decât la noi.

(fragmente din romanul Triburi, Mihai Cotea)

Publicitate