Triburi: „Eu umpleam casa aia, dar locul rămăsese pustiu”

Ador plaja. Să stau așa, întinsă și goală și să mă îmbrace marea.
Nimic nu se compară cu amurgul pe pământurile astea când totul pare să fie pe sfârșite…
Într-o seară ca asta am plecat de acasă.
Habar n-am cât a trecut, de fapt. A trecut și gata… a trecut așa cum trecuse apa aia murdară prin fosta noastră casă, pe când plecam în toiul inundațiilor. Parcă aveam o familie, cândva… nu prea mai știu ce e termenul ăsta de când locuiesc cu tranfelicșii. Ei nu cunosc „familia”, doar comuniunea.

Se întâmpla într-o seară de sfârșit de august. Apele se măriseră periculos de mult.
Eram plecată, pe-atunci, cu dumnezeu, fostul meu prieten, în altă țară.
(…)
Împleticindu-mă până în curtea casei, am observat cum plutea pe apă caseta în care-mi țineam tot felul de amintiri, strânse de-a lungul anilor. Mama n-a intrat, stătea la poartă. Am deschis caseta. Apa nu udase decât unele hârtii la care puteam renunța, nu și pozele sau acele scrisori.
(…)
Apa era aproape de pervazul ferestrei, iar în casă pluteau numai lucrurile mele. Rochii, pantofi, caiete, pătura mea preferată, perne, un geamantan mare, reviste și tot soiul de alte haine… eu umpleam casa aia, dar locul rămăsese pustiu. Nu se mai găsea aproape niciun lucrușor de-al familiei în casă. Doar „eu”. Lucrul lăsat în urmă.
Mama nu mai avea ce să-mi spună. Venisem dintr-o vacanță în care-l părăsisem pe dumnezeu, ca să ajung într-o familie care mă părăsise pe mine.
(fragmente din romanul TriburiMihai Cotea, 2022)

 

2 gânduri despre „Triburi: „Eu umpleam casa aia, dar locul rămăsese pustiu”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s