Exercițiu: Cum ar fi dacă ar fi să mă întorc în timp la versul de-altădat’.
Cam așa:
redau fidel un poem așa cum l-am împărtășit pe alt site la momentul scrierii sale, în urmă cu 5 ani, tot în luna iunie 🙂
Dintre două pietre rare,
acceptarea mi se pare,
nota blândă din solfegiu,
cel mai solemn sacrilegiu.
Iubirea-i a doua artă,
pe cord deschis se deșartă,
ea-mi dă apa de născare,
setea-n gând de acordare.
Piatra neagră-i atașarea,
bobul ce-mi spurcă suflarea,
embrion de redundanță,
antidot grav la speranță.
Din trei fire de părere,
mi-am hrănit azi o durere
fără apă, fără miere.
Mihai Cotea. 
Acceptarea e un sacrilegiu, iubirea – fix cum ai definit-o, iar atașarea poate fi așa, cred, din perspectiva omului care, dintr-un motiv sau altul, se teme de aceasta. Mi-au plăcut mult atât versurile, cât și felul în care ai încheiat poemul. Însă, nu văd nicio diferență între tine care ai fost acum 5 ani și cel care ești, ca poet mă refer. Din perspectiva mea, la fel ți-am simțit gândul, traducându-l prin propria minte. Foarte frumos ai scris! Felicitări!!
ApreciazăApreciat de 1 persoană