Soneria sună din nou, mai insistent. Abia acum Dorina o percepu clar și își dădu seama că până și Lili dispăruse din mintea sa. Învinsese! Mulțumită în interior și obosită pe din afară, ca după orice bătălie respectabilă, văduva porni, alene, spre ușă. Când ajunse în dreptul ușii, soneria zbârnâi din nou, acompaniată de câteva bătăi puternice. Asta trezi din nou indispoziția Dorinei. Deschise cu atâta putere ușa, încât era să dea cap în cap cu vizitatoarea, Renata. Amândouă rămaseră încremenite, cu ochii mari, pentru un timp scurt. Apoi, fața Renatei începu să se zbârcească într-un plâns fals.
– Doamne, tanti Dorina, așa de rău îmi pare de fiica dumneavoastră că-mi vine să mor! Pot să intru, așa-i?
Evident, la cum era Renata, nu mai așteptă răspunsul Dorinei, ci intră, cu îndrăzneală, în casă. Dorina închise ușa, cu o grimasă ce stărui lung pe fața sa. Nu era din cauza fetei, ci mai degrabă din cauza degetelor. Acum simțea, cu adevărat, durerea.
– Nu a murit fiica mea, nu știu ce vreți… vă rog să fiți scurtă, nu sunt tocmai prezentabilă.
– Ei, da… arătați chiar bine!
Renata vru să se așeze pe canapea, dar când să o facă, zări masa transformată în câmp de luptă, cu victimele colaterale la vedere. O apucă o senzație de greață și, instinctiv, căută cu privirea mâinile Dorinei, dar aceasta-și ținea mâinile la spate.
– Dumneata ești Renata, așa-i?
– Da, tanti. Dar să fiu a naibii dacă am avut un amestec în toată tărășenia. Zău că Larisa e fraieră! Și eu o credeam fată de comitet… N-aș fi crezut că o s-o facă!
Dorinei îi vâjâia capul. După ce că era obosită și derutată, învinsă de toate pregătirile ce aveau să fie făcute pentru înmormântare, acum venea și bezmetica asta să-i vorbească în dodii.
O fixă cu o privire superioară, tuși scurt și începu, cu ultimele forțe, o discuție.
– Uite, Renata, probabil ai aflat drama prin care am trecut noi și nu mai are rost să-ți spun prea multe. Te tutuiesc pentru că ești de-odată cu fiică-mea, m-aș simți chiar prost să n-o fac, oricum… în fine, spune te rog, repede, asta era ideea. O aștept să vină acasă și trebuie să vedem cum facem cu înmormântarea tatălui.
– Vai, a murit tata dumneavoastră? Eu pentru ea am venit, că…
– Nu, taică-meu e mort de-a binelea de ani de zile, despre Horațiu vorbesc.
– Nea Horațiu? Pfoai de capu’ meu! Asta n-am știut-o!
Dorina se uită cu greață la fata asta, care se maimuțărea prea mult pentru gustul ei. Începu să o îngrijoreze prietenia asta dintre ea și Larisa. Acum conștientiza că ar fi timpul să intre mai adânc viața copilei, ca să facă puțină ordine. Dar, după cum avea să afle, nici de data asta nu-și alesese bine momentul.
– Hai să o scurtăm: de ce ai venit?
– Io? Păi pentru Larisa, că Larisa a plecat așa în trombă și nu mi-a spus prea multe și cre’ că nici dumneavoastră nu v-a zis, așa că am venit să vă zic ce știu eu.
Exasperarea Dorinei atinse cote maxime. Dacă ceva nu suporta, aia era ignoranța arătată fățiș. Începu să bată dintr-un picior într-o ultimă încercare de a-și păstra calmul.
– Să înțeleg că știi unde e fata mea acum…
– Nu prea știu, adică nu știu exact, dar am idee. A plecat acum două ore cu câțiva prieteni și prietene în Spania, dar n-am idee în ce oraș. Noi am discutat despre asta așa vag și io mai glumeam cu ea, dar n-o credeam în stare de așa ceva.
Scoasă din sărite, Dorina o prinse, puternic, de bluză pe Renata și o zgâlțâi zdravăn.
– În stare de ce? Vrei să zici că a plecat la produs? Spune, proasta pământului!
– Nu știu sigur, tanti, dar nu e vina mea că…
– Că ce? Ce? Ia zi! Că-i o curvă, așa cum știam și eu și tat-su? Au aflat și neamurile de Sus, s-a dus ăsta să le zică! Ia ieși tu afară…
Purtată de braț și dezorientată, Renata se lăsă trasă spre ieșire, mulțumită că scăpase ieftin.
fragment din romanul Vremea tornadei
Mihai Cotea. 