Se făcea că eram cu V, undeva pe o câmpie. Mai apoi, nu știu cum, am ajuns la liziera unei păduri, tot cu el, lângă un drum cu pod. Se produseseră două accidente acolo și câțiva oameni ai locului se strânseseră, care-cum, să dea o mână de ajutor. La un moment dat, un autoproclamat lider sau, să zicem, om care ține frâiele într-o astfel de situație, aproape că ne-a somat să ne împărțim cum putem ca să oferim ajutor. Țin minte că V mi-a zis ceva despre unde e mai simplu de ajutat – la autoturismul accidentat sau la drezina dubioasă care ieșise de pe șine.
Am ales drezina. Ambii, se pare. Facem ce facem și ne urcăm în ea, iar drezina, repusă pe șine în acest timp, pornește. Destinația – Dunărea. Intrăm în pădurice pe calea ferată care o traversează, iar peisajul e mirific. Calea ferată e undeva între zone cu apă, ba pe sol, ba suspendată la mari înălțimi, deasupra Dunării, dar când ne e lumea mai dragă, se oprește. Se zvonesc unele defecțiuni. Lângă mine stă o mamă cu un copil, de care mă apropiasem puțin, sufletește. V dispăruse între timp. Copilul zice că s-a rugat mult la Doamne-Doamne să nu-l arunce/cadă(?) în apă, și nu a căzut. Ca și cum asta ar fi fost o epifanie. Atunci, eu mă aplec spre el și-i zic că Dumnezeu ascultă rugile copiilor pentru că ei sunt suflete curate.
După scurt timp repornim, dar ne apropiem de un soi de macaz, se reduce viteza iar senzația asta îmi dă un deja-vu cu podul peste Dunăre de la Cernavodă. Sîntem încă deasupra apelor și se creează un suspans teribil. Toată mișcarea din jur e pe slow motion. În cele din urmă, reușim să traversăm și ajungem iar la zonele combinate apă-vegetație de-o parte și de alta.
Brusc, zăresc bucătarul micii drezine care, deja, se transformase într-o mică ambarcațiune. Are o pisică albă în mână pe care o azvârle în apă.
Îmi cer trezirea cu urlet.
Mihai Cotea. 