Tu preferai să porți pașii mici ai unui prădător #podcast #lacapătulșoaptelor

Pe Adri o știu de vreo 7 ani, „virtualmente” vorbind. Dintr-un loc de întâlnire creatori-cititori care încă-mi aduce un zâmbet de încântare la pronunțarea numelui acestuia – Cititor de proză, ctitoria literară a domnului Emanuel Pope. La fel ca-n cazul multor amici și cunoștințe din București, n-am reușit să ne întâlnim fizic, deși distanța Sibiu-București nu e una formidabilă, însă… trebuie să se potrivească toate. Numai așa.

De ceva timp, știu că atât ea, cât și domnul Pope, creează și/sau publică podcasturi pe diverse rețele, în care citesc sau recită anumite fragmente literare. Suntem în secolul 21, nu? Încercăm să potrivim napoleonian cât mai multe activități de bifat pe zi, iar timpul pare tot mai scurt. Lăsăm pe fundal un fragment dintr-o carte sau o știre audio și ne vedem de ale noastre. Muncă, scris, destindere, audiție, toate deodată. Parcă s-ar termina lumea, așa sîntem de nerăbdători să facem de toate… și, cumva, poate, lumea chiar se va termina, ori s-a terminat deja. Cel puțin una din cele posibile.

Iar am deviat. Voiam să zic că atunci când Adri mi-a scris, dându-mi ideea de a trimite un fragment din dragul meu roman, La capătul șoaptelor, spre podcasturile domnului Emanuel, m-am bucurat nespus. N-am putut să o refuz. Mereu mă bucur când cineva are intenția de a citi ce am creat eu prin voie de Sus. Scriind asta îmi vine-n minte un fragment dintr-o conversație purtată cu Daniela, la Sibiu, care-mi reamintea că „talentul nu e al meu”, și așa e. Că-i spunem talent creator sau inspirație, cert e că ceea ce vine, aparține Sursei. Iar Sursa se răsfrânge, se împarte, ca să ajungă la toți. Așadar, fie a voastră, tuturor, inspirația poposită într-un moment lung.

fragmentul de citit:

Stăteai așezat în fața oglinzii și te priveai atent.
Trecuse îndeajuns timp de la prima ta „trezire“, și-n acea zi ai decis să mai faci un pas. N-ai fost niciodată un om al acțiunii. Dimpotrivă, Daniel, tu preferai să porți pașii mici ai unui prădător.
Even the greatest stars discover themselves in the looking glass
Ani buni ți-ai pândit prada. Viața. Încă de la accident. Totodată, îți predai indispoziția de la un medic la altul, începând cu Elena, prima și cea mai devotată „vindecătoare“ a ta, și terminând cu soluția propusă de doctorul Said.
Transplantul de cap.
Operația, în sine, nu păruse un succes. În afara faptului că trăiai, erai la fel de dependent de ceilalți ca și până atunci. Pe lângă toate astea, depindeai și de un tratament sever cu o grămadă de medicamente menite să armonizeze legătura dintre cap și noul corp și să le „împrietenească“. Toate prescrise de doctorul Said. Anticoagulante, adjuvante pentru circulația cerebrală, până și medicamente de inimă. Cu greu te-ai obișnuit cu ele. Atâtea pilule! Lungi, bombate, sferice, aplatizate, ovale, roșii, galbene,verzi, capsule în două culori. O salată întreagă.
Le țineai ascunse într-un geamantan ocru, vechi, din piele.

Ţi-era silă să le vezi înşirate undeva prin cameră. Ţi-ar fi stricat mantra pe care o învăţaseşi dintr-o carte de motivare personală pe care ţi-o subtilizase Irina mai demult, „Convingeri sănătoase. Ce trebuie să-ţi spui ca să radiezi de sănătate“. Mantra „Sunt bine, sunt sănătos, sunt bine, sunt sănătos“ părea că dispăruse şi ea odată cu cartea.
În ziua aia, ceva mai devreme, te-ai ridicat din pat cu ajutorul Elenei. Ai rugat-o să-ți arate chipul în oglinda ovală atârnată pe peretele opus cu patul, deasupra unei comode. Acolo…
Insistai să fii lăsat singur și așa ai rămas. Privindu-te. În picioare. Purtai la gât gulerul cervical, adaptat la spate printr-o tijă lungă și verticală ce se întâlnea în vârful capului cu alta orizontală, mai scurtă, în cruce. Acest dispozitiv de fixare, căptușit cu un material prietenos pentru pielea capului, devenise vechiul tău companion după operație.

Din colțul camerei, prin oglindă, scaunul cu rotile îți supraveghea fiecare mișcare. La fel și valiza veche de lângă el. Te îndemnau, tacit, la o altă trezire. Ca niște buni părinți.
A doua trezire din acea zi.
Treptat, ai început să conștientizezi tot mai profund zgomotele din jur. Cel mai tare te deranja ticăitul ceasului de pe comodă. Un ceas cu o ramă aurie, stilizată de-o parte și de alta a cadranului roșiatic prin două cortine în relief. Cât te mai putea enerva ticăitul ăla… Și era pentru prima oară când pățeai asta, cu toate că nici ticăitul nu părea să mai fie același dintotdeauna. Parcă era mult mai intens, aproape insistent. Spunea ceva. Aşa simţeai tu atunci.
Ai deschis sertarul comodei și l-ai aruncat acolo.
Acum, ticăitul suna ca-ntr-un vis. Un cântec trist în surdină.

fragmentul de ascultat:

Mulțumesc frumos, Adri!

7 gânduri despre „Tu preferai să porți pașii mici ai unui prădător #podcast #lacapătulșoaptelor

      1. Aaaa, si ai dreptate.Un sentiment ca nu mai e timp si datorita pandemiei. Spun datorita si nu din cauza ptr ca m-a determinat in zilele de singuratate sa caut si sa fac ceva ce-mi place, ca sa las o urma, un semn, ceva ptr ‘minunata noua lume’.

        Apreciat de 1 persoană

      2. Chiar „minunata lume nouă” 🙂 poate că pandemia nu a făcut decât să accentueze anumite aspecte ale unui stil de viață pe care mulți îl preluăm pe nerumegate 🙂 și accelerează o trecere, cumva. Spre… Dumnezeu știe ce. Dincolo de astea, rămâne frumosul. E fain că ai dorit să faci ceva ce-ți place, ceva să rămână. Atâta timp cât facem ceva pentru suflet/e, încă-i bine.

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s