Huooo, jumulitelor! Huooo! Atâta ați mușcat din voi pentru aprobarea celorlalți, până ați rămas niște tacuri de biliard cu care băgați interese-n masa conformismului. Huooo! Tăceți, tacurilor!
Măcar de-ar tăcea și pe mai încolo, că le-a apucat de când eram la cinema și mă uitam la un film trist. Era așa:
Un cuplu tipic de El+Ea, unde El are valoare incertă și și-ar mări cota, iar Ea stă mereu după el în ecuația asta (și-n paranteze, eventual). Într-o zi, Femeia Dintre Paranteze îl vede cum calcă strâmb și-l săpunește bine de tot (o rană proaspătă trebuie numaidecât curățată și dezinfectată). Ghinion. El mai calcă o dată, ea suferă din atâta exces cu gust de iubire, suferă și pentru el și, către final, se întrezărește o împăcare. Atunci intră Jumulitele-n acțiune. Că ea-i o proastă, că va ajunge să se împace și cu prea nenorocita aia care împărțea umori pe bază de nevoi cu El, că nu e „tru” filmu’, și-atunci m-am ridicat. Am urlat la ele. Prostia lor începea să-mi îmbrâncească scaunul.
Sofía: „Adică ce, proasta domnului? Dacă bagă bila în altă masă, dar rămâne fidel ideii de tac, nu mai e bun? Voi puneți egal între iubire, pardon, Iubire, cu i mare, și instinct animalic (ale dracu’, tot cu „i” încep). Eeeei!”
Jumulita: „Cum așa, fă? se ridică una. Ție ți-ar conveni să meargă la găunoasele alea?”
Sofía: „Ce-ai zis, fă? Mă faci găunoasă?”
Jumulita: „Tu ești de-alea?”
Și ne-am luat de păr, de haine, de trăsături, de circumvoluțiuni și de multe păreri. Ideea e că am ajuns aici, pe malul Neputinței, lângă pod, jumulită și eu… și nu-mi convine. Huooo! Huooooooooooooooooooooooooo! Câinii de la blocurile din spatele meu mă acompaniază cu un schelălăit prelung de aprobare. Mă simt ca o floricică dansatoare. Inspir adânc. La a doua huiduire, mie și câinilor ni se alătură voci din alte blocuri dimprejur. Vocile transmit un „awkwaaaaaaaard” sincer și la subiect. Pfff, de-ar știi unii cum se nasc operele simfonice… Atunci când îți ieși din minți.
Tu știi?
Îmi dau seama că-n tot acest timp, singurul dispus să mă asculte a fost un porumbel, cam jumulit și el. Îmi cade sticla din mână. Mi-am luat lichior. Oare cum aud porumbeii? Au urechi? Dau să mă apropii de el, în patru labe, pentru a-i căuta urechile, dar porumbelul zboară. Poate-mi miroase gura…
fragment din volumul Fosfene dintr-o altă viață, editura Singur, 2019
GIF-uri: Giphy
Mihai Cotea. 