„Oamenii sunt cei mai inoportuni în moarte” #oamenișigranițe

Decembrie
 
– Nu mă pot închipui bătrână! Nu înțeleg cum unele aleg să fie așa…
– Nu e o chestiune de alegere, Adelina. E o certitudine, interveni Simona.
Adolescenta își privi îngăduitoare mama, după care luă încă o înghițitură mică de lapte cu cereale. Nu prea suporta să o vadă pe maică-sa cum se bagă-n discuțiile ei importante cu soră-sa mai mică, doar făcea sistering, cum îi plăcea să spună. Ședință de consiliere a mezinei de către „cea mare”. De data asta, însă, norocul era de partea Simonei. Adelina n-avea chef să-și mănânce nervii de dimineață explicându-i de ce e ilogic pentru ea faptul că maică-sa a acceptat să îmbătrânească, dându-și consimțământul, ca atunci când semnezi declarația de donare a organelor în numele cuiva care e pe moarte sau e mort de-a binelea, deja. Exact așa o vedea, de la un timp. Ca pe o persoană greu de recunoscut, compusă doar din donații de organe. O împrumutată. Se întreba, adeseori, unde e cea care-i dăruise viață. Dacă e o împrumutată, poate că, la rândul ei, i-a împrumutat viața fiicei sale temporar. Ei, o Nemuritoare.
Pe maică-sa nu o mai recunoștea demult. De când se prăpădise taică-su.
– Nu-i așa. Crede-mă! Ori alegi să fii bătrână, ori nu, insista categoric Adelina, arătând spre maică-sa cu lingura udă de lapte din care căzură trei picuri pe masa de lemn masiv din bucătărie pe care stăteau doar bolurile fetelor și nimic altceva.
– Eu aleg să fiu o gâză! remarcă Niculina strivind cu nesaț o bucățică de morcov, complet concentrată la acesta.
Privirea scârbită a Adelinei o scrută pe sora ei mai mică. Niculinei îi plăcea să fie mereu specială, să iasă din rând. N-ar fi fost nicio problemă aici, dar prea i se dădea atenție. O poreclea Fata-Omida pentru că, aparent, cea mică vorbea mult mai mult prin mesajele desenelor pe care le crea, decât prin vorbe.

– Altceva mai scârbos n-ai putut alege, nu? se cruci Adelina.
– De ce? Gâzele pot să zboare.
– Da, și fluturii, deci…
– Deci eu vreau să rămân la gâză.
– Mi se face rău…
Mama interveni în discuție, grăbindu-le pe amândouă la vederea ceasului care nu le lăsa niciun răgaz în acea dimineață.
Aparent, toate formau un portret familial demn de inspirație pentru un roman de dragoste pe care l-ar fi scris Marius, tatăl Niculinei și al Adelinei și soțul Simonei, dacă ar mai fi trăit. Lăsase un viitor după el, așa că povestea sa, inevitabil, a continuat în mintea celorlalți. A unora dintre ei, cel puțin. Atunci când un om se retrage din viață la tinerețe, lasă în urma sa o grămadă de posibilități. Acestea continuă să vorbească pentru el încă mulți ani după moarte. Aparent, nu există un motiv potrivit pentru a muri. Puțini l-au găsit. Ori e prea târziu, ori e prea devreme, dar niciodată nu se întâmplă la momentul oportun. S-ar putea spune că oamenii sunt cei mai inoportuni în moarte. Mai ales în moarte.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 168357557_174721964475138_1183420015248729443_n.jpg

– Hai, grăbiți-vă, că nu-i timp de sclifoseli! Să nu mai rămână nicio urmă de mâncare-n farfurie. Adelina, te mănâncă mâncarea pe tine, scumpo. Schimbă-n viteza a treia, hai, bagă gaz, bagă gaz! încercă Simona o animare.
– Mi se face rău dacă mă grăbesc și, oricum, mi-e greață de la gâzele Niculinei.
– Eu voi fi o gâză foarte curată, să știi! Oricum, nu voi avea timp să mă murdăresc. Gâzele trăiesc atât de puțin…
– Măcar atât… dar revenind la discuția cu bătrânețea, cred că și eu aș prefera să mor de tânără, înainte să mă fac ca o mușama uzată. Înainte să uit de ce am venit pe pământ. Aici ai dreptate, Niculina. Gâzele n-au timp să uite, trăiesc doar câteva momente. Alea cred că sunt cele mai bune momente ever. Până la urmă bine zici, soră-mea. Nici nu-ți trebuie mai mult. Ca tata, mama!
Simona se ridică de la masă. Ca de obicei, termină de mâncat  înaintea fiicelor sale. N-avea încotro, job-ul de contabilă îi transformase cu totul conceptul de timp. Chiar mai mult. O forța să iasă și să cunoască oameni noi. Să respire aerul lor și să zâmbească la fiecare flecușteț scos pe gură de aceștia și să mintă. Non-stop. Să respire minciuna cu ei. Să vadă lumea prin ochii lor.
Să se vadă prin ei.
Acum, însă, era acasă și se vedea într-o oglindă mare și destul de murdară, atârnată de-un perete bej din hol. Se opri acolo și se privi fix în ochi. În acel negru inexplicabil de negru al irisului, și se urî. Se ura mult. Își lua câteva minute bune, în fiecare dimineață, ca să se urască.

(fragment din romanul Oameni și granițe, Mihai Cotea, editura Eikon, București, 2017)

 

Un gând despre „„Oamenii sunt cei mai inoportuni în moarte” #oamenișigranițe

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s