Și, deci, eram în tramvai. Fii atent! Ești pe fază? Și era baba asta într-un colț, care se uita așa cumva la mine. What?, zic. Nici măcar nu stăteam jos ca să zici că, na… dar se tot holba pe mine, man. Așa de parcă-i eram datoare cu pensia. Și se uita numai la mine, I mean, deși era plin tramvaiul, man. Io ce-am zis? Păi, asta-i faza, că io voiam să zic ceva, orice, dar nu eram în stare. E-fec-tiv. Tot freakin’ drumul. Ne uitam una la alta și oamenii-și vedeau de treabă. Aveau probleme, aveau papornițe de la piață, aveau păreri, numai noi nu știu ce aveam. Tăceam și ne priveam.
Până la urmă, eu am coborât prima, că na, trebuia. Îmi venea s-o zic pe aia „știți șah? Că aș vrea să facem o rocadă, ca să cobor la următoarea”, da’ nici atât nu mi-a ieșit. Și știi când m-am prins care-i faza? După ce-a plecat tramvaiul din stație. Era părul meu, man. Ce, n-ai observat?
Mihai Cotea. 