Obișnuiam să ies mereu duminica în oraș, să bat străzile, să mă relaxez. În restul zilelor nu aveam timp, din diferite motive. Fiind în vacanță cu tine, percep toate zilele ca fiind duminici. Poate dintr-o fixație am ieșit pe străzi. Am observat că mi-am pus aceleași întrebări ca acasă. Așa făceam duminica. Înțelegi?
– Ce întrebări?
– De fapt e doar una, cred. „Ce caut eu aici?” Da. Ani la rându’ am ieșit pe străzile Capitalei întrebându-mă mereu același lucru. Rădăcinile mele nu s-au prins în pământul orașului nicicând. Doare, să știi. Te simți mereu expus…De altfel, nici nu-mi alesesem eu destinul de acolo, fusese mama. Eu am greșit doar când am tăcut. Aveam multe să-i spun…poate că știa.
Mă ridic și-mi masez ușor tâmplele care parcă au luat foc prin acest come-back. Mă pipăi de țigări în buzunare, dar nu simt nimic.
– Doamne, ce-aș fuma o țigară acum, dar n-am la mine.
Victor se duce până la dulap, ia de acolo un pachet și se întoarce la mine. Îmi întinde pachetul. E pe jumătate plin. Generozitatea sa mă face să zâmbesc și, cât îmi aprind țigara, mă străduiesc s-o apuc pe altă cărare cu discuția asta. Să mă îndepărtez de acest măr al discordiei, apărut între noi. Dintr-un motiv sau altul, nu-mi face nicio plăcere să discut pe tema femeii ăleia. Ești tu așa sigură c-a existat, măcar? Da, chiar. Nici măcar nu știu asta cu siguranță. N-are rost. Nu-mi place subiectul, îl schimb, deși, o parte neagră și nerușinată din mine, ar mai vrea să-l vadă pe Victor cum plânge o dată. Măcar o dată. Poate mă învață și pe mine.
(fragment din romanul Oameni și granițe, Mihai Cotea, editura Eikon, București, 2017, p.175)
foto: Pexels
Mihai Cotea. 