Sînt în grădina blocului unde locuiesc și culeg cârlige roșii. Unul după altul. Toate ale mele, scăpate cândva pe fereastra de la bucătărie. Numai pe acea fereastră. Nu se poate altfel. Unele cârlige sînt ascunse sub frunze uscate, altele par a fi frunze uscate.
Înainte de asta, mi-am lăsat ultimii bani (o sumă modică, șase sute de lei în hârtii de o sută) și aparatul foto, tot avutul meu, pe un loc din beton improvizat ca spațiu de șezut, aflat în dreptul intrării în scara blocului.
Culeg cârligele pășind într-un intrând care duce la ușa unui depozit cu plante medicinale, așezat la parterul blocului, sub fereastra bucătăriei mele. Simțind acel ceva, scot capul din acel intrând și privesc spre intrarea blocului, de unde se aud voci. Acolo, ochii mei găsesc un tip bizar, cu ochelari de soare fumurii și geacă de piele soioasă, două obiecte de recuzită scoase din anii ‘90. Vorbește cu cineva, dar nu pot vedea Personajul 2, ori nu-l țin minte. Necunoscutul are în mâna pe care-o agită a explicații aparatul meu. Și știu că și banii mei trebuie să fie tot acolo.
Următoarea secvență mă redă pe mine la intrarea în gangul care face legătura dintre curtea blocului și bulevard. Necunoscutul face pași domoli, dar fermi, spre ieșirea pe bulevard. Am o reținere în a-l urmări. Mai apoi, fug. Fug, alerg tot mai tare, cu disperare, țip, dar vocea nu-mi îngăduie, încerc să cer ajutor, dar nimeni nu trece pe drum. Nu știu unde sunt, tot ce știu e că-l urmăresc pe Acela cu pași repezi, iar el e de neajuns. Încep să-l rog, cu voce tremurândă, să-mi înapoieze bunurile furate. Mă milogesc, mă umilesc, încerc orice metodă posibilă.
(La un moment dat… să-l fi ajuns din urmă… să-l fi prins?)
Sunt din nou în fața blocului și-mi număr banii, locuit de liniștea dintâi. Dar pe măsură ce-i număr, disperarea de dinainte îmi revine-n suflet, galopant. Mă prinde, mă are. Mă ia. Mă amețește și nu sînt capabil să cad.
Poate că plutesc, de fapt.
Cu ajutorul degetelor, desfășor evantaiul cu bancnotele restituite. Șase hârtii a câte 50 de lei.
