Pe când eram mică, exista un elefant de piatră în parc. Nu a venit apa și nici nu l-a luat, ori, dacă a făcut-o, mi l-a readus pe ecranul minții în urmă cu câteva zile. Numărul nu importă (doar impresia formată, nu-i așa?).
Se făcea că eram mică și, jucându-mă-n parc, cu toți ai mei, intram în acest elefant. Ah, da. În elefantul ăsta se putea intra, și nu pe oriunde, ci prin dos (dosirile la vârsta inocenților n-au același calapod cu părerile noastre). Tot șpilul la elefant nu era intrarea, ci ieșirea. Noi pentru asta intram, de fapt, căci ieșirea avea loc pe trompă, iar trompa era construită sub formă de tobogan. Uraaa, înțeleaptă construcție ideologică (spun acum), căci astfel de elefanți existau peste tot prin Tărâmurile Noastre și, dacă stau bine să mă gândesc, reprezentau une mode de vie. Opere de artă, ce mai!
Toate ca toate, noi ne dădeam drumul pe trompa-i fericiți slash „e”. Daaa, absoluuut, și dacă era coadă (prin Tărâmurile Noastre, pe-atunci, se purtau cozile; neprinse la spate, ci lăsate libere și cu oareșice plase de rafie, ca brizbizuri pe ele)… În fine, tura-vura, dar ce spun era pe bune. Chit că, mai de voie, mai de nevoie, stăruind prin burta elefantului unde mirosea a fecale și a pișat (a ce să miroasă?!), noi ne îndeplineam visul. Nu mai conta nimic. Intram mirați pe cur, ieșeam extazici (unii chiar exoftalmici), pe trompă-n jos, că-i mai frumos.
Și-atunci, epifania!
Nooo, nu-mi vin mie amintiri gratuite. Epifania era așa: cum ți-e cu elefantul, la fel ți-e și cu viața, Sofía. Intrăm mirați, prin dos, ne zvârcolim bine de tot, nerăbdători, nevoie mare, prin vintre, și ieșim catapultați pe trompa lui, plini de tot ce-ți oferă viața mai bun (devenirea prin suferință?!). Fix așa.
Poate n-avem mereu zâmbetulul ăla tâmp de genul „am făcut-o și pe asta”, la ieșire, ori sîntem mai blazați, dar am dus drumul la final și ăsta e tot scopul. În prostia noastră, ieșim plini de rahat pe partea greșită (asta dacă nu cumva viața are o stranie concordanță cu iz de anus contra naturii), oricum, evitarea ei e nulă. E karma.
După analogia asta scatologică, m-am gândit la budhism și la ce-nseamnă elefantul în budhism. Apropo, o fi adevărat că lumea e așezată pe spatele unui elefant? N-am reușit niciodată să mă cațăr pe el, unii copii au putut…
Buda/ Budha? Singura diferență e-n „H” (construcția lui dezvoltă o unire între două I-uri, așa-i?). H-ul, una din literele suflate ale alfabetului (ca-ntr-o evacuare) și I, cel bifațetat (ba literă, ba exclamație ce-arată mulțumire, bucurie, admirație, reproș).
iii! M-am prins! Hihihi. Am pus punctul pe „i”. Înaintea elefantului, mă întrebasem despre absurditatea vieții. Ei, na-ți-o!
(fragment din seria SensibiloSofía, publicată în volumul Fosfene dintr-o altă viață, Mihai Cotea, editura Singur, Târgoviște, 2019)
Mihai Cotea. 