Plecată cu umbrele… #eușimia

Iar tot ce este pe față

se descoperă prin lumină,

căci tot ceea ce este descoperit,

lumină este

(Efeseni, 5, 13)

Nu demult povesteam că am primit îmbrățișarea luminii care m-a găsit în colțișorul meu semi-întunecat și răcoros după ce, în imperceptibil, ne stabilirăm întâlnirea acolo, în acel stil dolce far niente de altădată… ne vedem în locul respectiv, să nu te miști de acolo! Și nici n-a fost nevoie. Cred că știam, în mine, că această întâlnire va avea loc, dar m-a surprins, neașteptat de mult, rapiditatea cu care ea s-a înfățișat la dragul nostru rendez-vous. Timpul ne joacă feste, nu? Nu. Mintea. Timpul nu există, în schimb mintea e cea mai constantă prezență din viața oricărui om. Mintea minte, deși eu știam, cândva, asta…

Am primit-o, m-am ridicat în picioare și am făcut câțiva pași în prezența distinsei. Mută, de altfel, vorbele nu-și au rostul de multe ori, ele doar ajută sufletele anchilozate de temeri să se exprime atunci când acestea din urmă le sugrumă ființa curată. Vorbele sunt un supliment. Vorbim de prea puține ori pentru a alina, pentru a crește sau pentru a bucura. Și-atunci, mă întreb, de ce mai vorbim, de fapt? Pentru că viața nu e compusă doar din aceste trei grații iluzorii, ca-n nuvela lui Eliade, ca-n mitologia romană. În viață, prin comunicare, ajuți, adeseori, la disecarea acelui sâmbure amar din adâncul fiecăruia. Diseacă-l! Ce crește în loc poate fi altceva. Să nu uităm că avem la îndemână apa vie a iubirii cu care putem schimba povestea sâmburelui nostru. Nu e ca-n aforismul nostru drag și românesc: Ce naște din pisică, șoareci mănâncăMănânce! Mânca-ne-ar, această revelație, toți șobolanii negri care locuiesc în cotloanele trupurilor noastre eterice sângerânde…

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este pexels-chris-f-135734.jpg

foto: Pexels

Povesteam de cele trei grații. Cred că le-am găsit și eu, în mine, tot grație luminii… pe primele trei, căci înăuntru e un întreg cuib. Simt asta. Cele trei grații care, invers nuvelei de care spuneam, se preschimbă în urâțenii în prezența anotimpurilor luminoase din sufletul meu. Ele, în sine, sunt umbrele pe care le duceam mereu cu mine târâș, ca pe niște cadavre în descompunere. Putreziciuni. Atașamentele mele, plăgile, frica. Observabile doar la lumină. Asta mi-a adus iluminarea în dar: contemplarea umbrelor. Şi nu a fost nevoie decât să plec puţin capul, să primesc, smerită, darurile pe care deja le aveam. Nu m-am umilit, nu mă înţelegeţi greşit, ci am acceptat, lăsând mândria egotică de-o parte, că asta sunt! Mia, cea cu umbre cu tot. Cu ce să te îngenuncheze adevărul? Cum? El, care îți redă aripile posibilităților? Acea lumină, în fața căreia toate umbrele mele mi s-au așternut la picioare, care-ncotro, vine tocmai din sursa adevărului. Adevărul vieții mele.
Oglinda, lumina, autenticitatea, ele vor deveni, pe parcurs, noile mele tovarășe de drum. E de ajuns să pășesc, pentru moment. Pășesc prin limpezime, privind deseori, la toate umbrele din urma mea. Detașată, mai schimbată, binecuvântată. Vor fi momente când mă voi împiedica și, poate, voi cădea în genunchi, cu nasul aproape de una din umbre, ce se va grăbi să mi se înfățișeze înainte… chestiuni de optică… Tot ea mă va ajuta să mă ridic prin amintirea celei ce am fost și încă sunt momentan. La asta sunt bune amintirile. Să te ridice din colb în momentul prezent, cel în care, prin comparație cu tine însuți, ești mai drept.
Adevăr grăit-am mai devreme. Mia fusese la atelier în tot acest timp, iar acel „atelier” era mica „peșteră” în care-mi găseam refugiul departe de ochii întrebători. Azi, ochilor le răspund așa: Priviți-mă și primiți-mă! Plimbarea din atelier s-a sfârșit, e timpul rodajului. Evoluția. Sunt orfana cu părinții împărțiți prin toată lumea, veșnica adoptată, tânăra speranță, fiica cea mică a compasiunii. M-am ascuns îndeajuns de voi, cei cu noroi, ce explodați, hain, visele moi. Un pas în spate m-am dat și a fost îndeajuns. Îmi iau avânt. Aripile mele sunt propriile umbre. Le deschid larg și pornesc. Asumată. Cvasivindecată.
Plecată cu umbrele…

(fragment din volumul Eu și Mia, Mihai Cotea, editura Singur, Târgoviște, 2016)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s