Vârstele camerelor #cadranulautorului

publicat inițial AICI, în cadrul rubricii Cadranul autorului (Culorile răsăritului)
Lumina se ivise deja, iar el n-avea nicio idee. Se gândise, se foise, uneori chiar adormise, dar tot nu găsise soluție vorbelor babei Dochia. Ce-o fi vrut să spună cu „ai să mori înaintea obiectelor din camera ta”? Evident, n-avea să se-ntâmple așa. Cu câteva zile-n urmă, invadase Ikea, ca pe un templu al obiectelor pentru locuință, și nu se mai oprise decât la case, când își aminti că nu-i intrase salariul. Trebuise să lase acolo o grămadă de obiecte și să înfrunte, cu stoicism, curat stoicism, toate invectivele ce-i mușcau urechile din gurile celor din urmă.
Stimați montaniarzi, raionul de echipament sportiv vă oferă o promoție imbatabilă. La o căscuță roz cu Hello Kitty, aveți reducere de 30% la clămpari de aceeași culoare.
„Cine-i tâmpit să iasă cu remorca la ski?” fusese ultimul gând al lui Miță, înainte de a o zbughi de la case, ca un iepure primăvăratic. A, da, mai erau și ceilalți montaniarzi, gândise cu voce tare. Se uitase-n jur, se asigurase că nu fusese văzut sau auzit, și pornise cu îndârjire spre ieșire.
Stătea la măsuța de cafea, din mijlocul imensei sufragerii, și consuma resturile unui moș de Crăciun, ce promitea să-l scoată din letargie. „Ai să mori înaintea obiectelor din camera ta”. Măsură măsuța cu privirea, apoi se mută pe taburetul de culoarea rozătoarelor nou-născute și, de-acolo, spre biblioteca dreptunghiulară, nefixată-n perete încă, dar, cum nu voia să aibă copii prea curând, nici nu-și bătea capul cu ea… Toate noi și nouă toate. Un deceniu de calitate. Garantat(ă).
Nu, șansele erau prea mici. Sări peste micul dejun și-l cruță pe moș. Îmbrăcă o pereche de blugi slim, din colțul camerei, unde-și ținea pantalonii, apoi căută ciorapii, vreo zece minute, până-și aduse aminte că-i lăsase-n baie, ca să fie mai aproape de mașina de spălat, se întoarse-n camera de zi, și-și luă o pereche de teniși de după ușă, un jerseu din grămada de pe hol și zup, din casă.
Se întoarse la Ikea. Cu chiu, cu vai, găsi un loc de parcare și-și făcu loc înăuntru. Puhoiul care bloca porțile magazinului scanda lozinci anti-ALDE. Susțineau că Ikea are culorile partidului, iar acel lucru li se părea ofensator. Cereau cu insistență ca măcar galbenul siglei să fie înroșit. Roș-albastru era o combinație neutră, politically correct, și făcea aluzie doar la o echipă de fotbal învinsă de-o boală necruțătoare – interesul.
Interesul lui Miță era să discute cu cineva de la raioanele de unde-și luase cele trei obiecte, pentru a le prelungi garanția. Într-un final, găsi un băiat ochelarist care-l privea puțin cam de sus. Avea 1.85.
– Salut! Aș avea o rugăminte (ochelaristul dă din cap). Am cumpărat o măsuță de cafea, un corp de bibliotecă micuț și dreptunghiular, ca alea de acolo (Miță-i arată un loc unde aveau corpuri de bibliotecă, la fel cu ale lui) și… a, da, și un taburet. (tăcere, ochelaristul așteaptă continuarea). Mda, aș dori, dacă se poate, să mi se prelungească garanția la ele.
– Păi, când le-ai luat?
– Zilele trecute. Au zece ani garanție, dar…
– Nu se poate.
– Cum adică?
– Lasă-le așa. Ce-au, s-au stricat?
– Nu, sînt în perfectă stare, dar aș dori să le știu mai mult alături de mine…adică, să mă știu mai mult alături de ele (Miță începe să-i povestească de profeția babei Dochia; ochelaristul ascultă când cu o ureche, când cu cealaltă, din când în când clipește și respiră aproape imperceptibil). Ce zici?
–  N-avem cum. Tre’ să schimbăm iar protocoalele, mă bag în probleme cu șefii și n-are rost. Nu stă-n picioare povestea. Ieri, i-am schimbat cuiva garanția, pentru că-l visase pe Osama bin Laden, care-i spusese că, în zece ani, avea să apară pe Pământ sub formă de Anticrist și avea să-l distrugă, iar omului îi plăceau obiectele și n-ar fi vrut să le piardă.
– Păi, și el?
– A, nu, el s-a împrietenit cu Osama, dar baba Dochia asta a ta… nu mă convinge.
Ochelaristul îi întoarse spatele și-și găsi un coleg căruia să-i spună „poanta” lui Miță. Râdeau și se uitau înspre el.
Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este giphy-2.gif
sursa: Giphy
*
Lumina se ivise deja, iar el n-avea nicio idee. Se gândise, se foise, uneori crezuse că adormise, dar tot nu găsise soluție vorbelor babei Dochia. Ce-o fi vrut să spună cu „ai să mori după obiectele din camera ta”? Evident, femeia vorbea la propriu, nu că lui nu i-ar fi plăcut obiectele alese cu zile-n urmă din magazinul Ikea și adunate până ce cardul bancar ajunse pe minus. Cumpărase zeci și le înghesuise pe toate la casă, printr-un gest de curată sfidare a celorlalți participanți la shopping. Îi privea peste umăr și asculta cu buzele strânse toate invectivele ce-i mușcau urechile din gura celor din urmă. Erau invidioși, evident. Mission accomplished.
Stimați montaniarzi, raionul de echipament sportiv vă oferă o promoție de nerefuzat. La o geacă din piele de marmotă vopsită, primiți gratis un sac de dormit căptușit cu puf de pinguin pitic. Nu ratați! Ikea, și casa-i bună.
Cine-i tâmpit să cumpere echipament sportiv de la ăștia? avea să fie ultimul gând al lui Miță înainte de a o zbughi de la case ca un ogar, neuitând să se mai înfrupte o dată din invidia găunoasă, a celor din urma sa. Fusese văzut, așa că putea pleca liniștit.
Stătea la măsuța pentru cafea, din mijlocul imensei sufragerii, și consuma resturile unui iepuraș de Paști, ce promitea să-i dea răspunsuri. „Ai să mori după obiectele din camera ta”. Măsură măsuța cu privirea, apoi se mută pe corpul dreptunghiular de pe celălalt perete, apoi pe fotoliul fildeșiu pe care ședea. Trei obiecte și toți patru se întrebau ce-o fi vrut să zică baba Dochia cu toate astea.
Își luă celularul, deschise agenda telefonului, scroll la litera B și call babei Dochia. Baba nu răspunse, iar asta începea să-l irite. Ieși pe hol, îmbrăcă o pereche de blugi slim de lângă ușa de la intrare, își schimbă ciorapii, deoarece se scurseseră deja vreo zece minute de când îi îmbrăcase, iar Miță era maniaco-depresiv, se duse până-n baie, dar uitase după ce pornise într-acolo, așa că se întoarse-n camera de zi, mâncă iepurele și ieși pe ușă.
Baba Dochia locuia într-o scoarță de copac. Nimeni nu știa intrarea în afară de el și de moș Ene, pe care-l lăsa în casă-n nopțile reci. Cu chiu, cu vai, baba răspunse bătăilor insistente-n scoarță și zâmbi.
– Știam c-ai să vii. Numa’ ce-au dat la televizor că ăștia ies în stradă, pentru că guvernul nu mai vrea să dea bani să construiască și autostrada aia suspendată, de care zicea Firea cu un secol în urmă. Când e rost de proteste, știu că urmează să apari la ușă. Ce-ai? (Miță intră)
– Aaa, aaaș avea o rugăminte. (baba se apucă să-și facă de lucru prin casă, avea să țină toată tărășenia, știa deja). Am cumpărat o măsuță de cafea, un corp de bibliotecă micuț și dreptunghiular și un fotoliu. (tăcere, baba face pe indiferenta). Mda, aș dori, dacă se poate, să ți le aduc aici. Au zece ani garanție și ziceai c-am să mor după ele. Adică mor, nu mă-nțelege greșit, chiar îmi plac, dar mai am multe de trăit…
– Păi, io ce-ți ziceam? Vezi-ți de viață, copile, și adă-le aci. Are loc baba pentru ele. Scorbura-i mare și cred că lui moș Ene are să-i placă mult să servească ginul de la miezul nopții la măsuța aia, stând pe „foteliu”, hehe. Hai, la pas marș!
Miță se trezi din vis. Iar exagerase cu berea și doctoru-i spusese să nu mai bea nefiltrată, că i-or lua razna emisferele cerebrale. Oftă, stătu cu ochii-n tavan, apoi se ridică din pat. Nu era timp de pierdut. Intră în agendă, litera B, dar baba Dochia vorbea cu altcineva. Încercă aceeași operațiune de vreo șase ori, apoi plecă spre casa ei.
Orașul părea exact la fel cum îl lăsase înainte să-nchidă ochii. Nimic nu-i sări în ochi, nici măcar drosophila aia, care-i dădea târcoale de când intrase-n mașină. „Femeia asta e o scorbură. Cum poate să trăiască așa, când are atâția bani?” gândea în fața ușii babei. Bătu o dată, bătu de două ori, a treia oară încercă ușa, iar aceasta se lăsă păgubașă din prima. Dinăuntru, o duhoare groaznică îi ataca nările cu samavolnicie. Din casă, nu mai rămăsese decât entropia. Într-un colț, baba Dochia ședea goală, cu capul pe spate și gura deschisă, în poala lui moș Ene. Pieile le luceau puternic și se umflaseră mult. Miță se apropie de ei, îi cercetă cu privirea și-și dădu dreptate. „Au murit fericiți”. Din gura babei Dochia, un roi de drosophile ieșiră furibunde și se adăpostiră-n mașina băiatului. Avea să o ia pe jos, înspre casă.
Mirosul începea să devină insuportabil, așa că Miță făcu pași pe covorașul din care se înfruptau imperturbabili câțiva dăunători. Înainte să închidă ușa după el, băiatul mai aruncă o privire-n cameră.
Obiectele de la Ikea erau acolo unde le știa. La fel ca-n prima zi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s