„La capătul șoaptelor” : Daniel (profil de personaj)

Ani buni ți-ai pândit prada. Viața. Încă de la accident. Totodată, îți predai indispoziția de la un medic la altul, începând cu Elena, prima și cea mai devotată „vindecătoare“ a ta, și terminând cu soluția propusă de doctorul Said.

Transplantul de cap.

 

*

 

„Până și marile staruri se descoperă în fața oglinzii“

Operația, în sine, nu păruse un succes. În afara faptului că tră­iai, erai la fel de dependent de ceilalți ca și până atunci. Pe lângă toate astea, depindeai și de un tratament sever cu o grămadă de medicamente menite să armonizeze legătura dintre cap și noul corp și să le „împrietenească“. Toate prescrise de doctorul Said. Anticoagulante, adjuvante pentru circulația cerebrală, până și medicamente de inimă. Cu greu te-ai obișnuit cu ele. Atâtea pilule! Lungi, bombate, sferice, aplatizate, ovale, roșii, galbene, verzi, capsule în două culori. O salată întreagă.

Le țineai ascunse într-un geamantan ocru, vechi, din piele. Ţi-era silă să le vezi înşirate undeva prin cameră. Ţi-ar fi stricat mantra pe care o învăţaseşi dintr-o carte de motivare personală pe care ţi-o subtilizase Irina mai demult, „Convingeri sănătoa­se. Ce trebuie să-ţi spui ca să radiezi de sănătate“. Mantra „Sunt bine, sunt sănătos, sunt bine, sunt sănătos“ părea că dispăruse şi ea odată cu cartea.

În ziua aia, ceva mai devreme, te-ai ridicat din pat cu ajutorul Elenei. Ai rugat-o să-ți arate chipul în oglinda ovală atârnată pe peretele opus cu patul, deasupra unei comode. Acolo…

Insistai să fii lăsat singur și așa ai rămas. Privindu-te. În picioare.

(…)

„Eu sunt?“, ți-a venit să te întrebi cât timp îți cercetai chipul. Atent, de foarte aproape. Por cu por… (…)Acolo, toate-ți păreau la fel, dar dincolo de chip, povestea lua o cu totul altă turnură. Derapa. Ca un bulgăre. Tot mai mult și mai mult, culminând cu lipsa celor mai mici detalii ale vechiului trup, total absente acum. Semnele distinctive. Gestul ăla al tău, ticul de a-ți frământa degetul mic de cel mare de la mâna stângă în locul unde aveai, încă din naștere, un semn în formă de șănțuleț. O eroare de programare a ADN-ului. Nu mai era acolo. Îl căutai insistent, dar nu reușeai să dai peste ceea ce mintea ta era pro­gramată să găsească. Ca atunci când știi că ai avut o rană. O bubă uscată pe care o vizitezi din reflex încă câteva zile după vindecare.

(…)

Durerea de cap persista. Te priveai atent și făceai ochii mari, apoi îi mijeai, îți îndoiai nasul, te priveai în adâncul irisurilor şi, la un moment dat, ai zis:

— Cine ești? Care ești?

Atacul imaginilor apărute brusc în minte te-a năucit. Toate secvențele te conțineau în fiecare dintre ipostazele trăite, dar în niciuna nu semănai cu „cel de atunci“. Nu înțelegeai nimic, chiar dacă doctorul Said te avertizase în legătură cu apariția anumitor discordanțe mintale.

 

*

 

— Nu te înțeleg, Elena, pe bune, nu te supăra.

Adoptă o mină excesiv de serioasă și de botoasă. După ce-și frecă ochii cu palmele, continuă partea sa de pledoarie. În adân­cul sufletului știa că nu avea un fir roșu al propriei idei, dar tot ce simțea era o nevoie usturătoare de sinceritate și de destăinuire față de cel în care simțise că investise aproape totul.

Se uită încă o dată în jur pentru a se asigura că sunteți sin­guri, și reluă:

— Nici eu nu te prea înțeleg… asta spuneam. Nu vezi că în pre­zent ești ca o improvizație?

Fața ți se preschimbă subit.

— Așa e, Dan. Hai s-o spunem pe aia bună, continuă ea, accen­tuându-ți numele. Toți voiam ceva. Tu cu ardoare, eu cu supunere, iar alții cu oroare… oroarea aia pe care ții cu tot dinadinsul s-o vezi, deși ți-e scârbă cu toată ființa când ai de-a face cu ea, doar ca, la final, să te lauzi că „uite, domle, am mai trăit-o și p-asta“. Ăștia, ultimii de care zic, au fost toți nimuricii din jurul tău care te-au încurajat de la distanță, fără să se gândească ce implică un asemenea pas. Și știi ce? Eu am rămas să plătesc oalele sparte… păi, cine altcineva? Mă-ta? A ieșit o improvizație, îmi pare rău. O im-pro-vi-za-ți-e. Una crudă și nemeritată.

Lacrimile o podidiră instantaneu și fu cuprinsă de un plâns sălbatic. Plângea cu sughițuri, eliberată. Apoi se ridică furtunos de la masă și intră în casă pentru câteva momente. Puțin mai apoi, amintindu-și probabil că nu era tocmai în regulă să lase o bombă cu ceas aruncată în fața partenerului, reveni. (Mereu responsabilă… )

*

Din pat, Pacientu-l privea insistent. În jur domina o atmosferă crâncenă de tensiune care vă apăsa până la refuz.

— Said, tu spui că m-ai operat pentru că asta doream și pentru oportunitatea pe care am deschis-o cercetărilor viitoare. Frumos. Pot accepta că sunt un cobai, e inutil să neg asta. Știi ce mi-a spus nevastă-mea zilele trecute? Că sunt o improvizație. Nu e cel mai frumos compliment primit de la ea, dar… nici cu al tău nu mi-e rușine.

Ai încercat un zâmbet forțat, total neconvingător, între dis­cursul început și ce mai aveai pregătit. (Pentru moment, în minte-ți apăru un gând, ca strălucirea scurtă a unei perle dinăuntrul unei soici la întâlnirea cu lumina. Ca un mister deschis). „Ideea asta nu mă conține“, îți spuneai, „asta ar expli­ca de ce mă simt atât de atașat de răspunsurile astea acum și nu altcândva“, apoi totul dispăru din mintea ta așa cum venise. Fără să te privească, Said continuă să-și strângă lucrurile. Fața-i părea împietrită de la prima întrebare pe care-o primise, așa că, nevoit, Pacientul reveni:

— Eu voiam asta, da, îngână Pacientul, aproape înciudat. Cu ardoare. Nu-ți pot reda cât de mult, e dincolo de cuvinte. E obse­sie. Știu. Știam la ce mă supun, am fost împreună la nenumărate conferințe de presă și de specialitate, ai explicat tuturor proce­sul, mai puțin motivul ambiției tale. Ce te-a mânat în luptă, ca să zic așa? Hai, zâmbește un pic! Nu te trag la răspundere, nu mă înțelege greșit. Vreau doar să vorbim. Ca oamenii. Noi doi. Ce zici? Pacientul mereu se dezbracă în fața doctorului său, nu ar putea și doctorul să o facă o dată? Să se dezbrace de măști și de convenții?

Said îşi opri gesturile. Ridică faţa spre tine și te privi cu un soi de furie, cu furia venită pe calea frustrării omului descoperit. Ca un copil prins la furat de fructe.

 

(fragmente din romanul La capătul șoaptelor, Mihai Cotea, editura Cartea Daath, București, 2020)

ROMANUL POATE FI ACHIZIȚIONAT AICI LA PREȚ SPECIAL, ÎNTREAGA LUNĂ