Nemernicie și umanitate #oamenisigranite

Toată această întâlnire necesară dintre noi două a decurs, probabil, nu mai mult de cinci minute. Nici cutremurele nu se lungesc inutil în timp. Rolul lor e să reașeze la loc solul iubirii. Am observat adeseori că, după un cataclism înfiorător, oamenii se îmbrățișează din nou sau o fac, poate, pentru prima oară. Își amintesc de ei înșiși și de cei din jurul lor și fac un gest de comuniune sufletească vital reînceputului. Din iubire se începe și reîncepe viața. Din dreptate… în cazul meu. Sentimentele mele față de mamă îmi sunt și mi-au fost neclare din momentul în care m-am conștientizat ca om. Nu-mi mai amintesc începuturile noastre, ca suflete interlegate, dar continuarea îmi stăruie în minte continuu. Acum am tras o linie spre o altă etapă. Ce mai începe pentru noi? Noi două ne-am spus și arătat întreg ansamblul de trăiri dintre fiică și mamă, bob și păstaie. Nu, totul nu poate avea sfârșit. Nu între bob și păstaie, pentru că atunci când schimbul vieții se întrerupe, întâmpini pieirea. E simplu. Acest fapt nu se negociază, se acceptă total, fără alternativă, se dă. Dar ce se cere? Ni s-a dat o legătură ciobită între noi. Se mai poate cere ceva? Reparații, despăgubiri, explicații. E prea târziu. Noi două ne-am compromis suficient.

M-am reîntors ca să opresc o etapă greșită a unui parcurs predestinat. Eu nu am cerut forma, dar mi-am ales conținutul. Între mine și mama, lucrurile s-au așezat cât de cât. Cu Adelina va fi nevoie de o adevărată forță de convingere. Între noi două exista o relație distantă pe care am cultivat-o și mai tare în ultimii ani. De la distanță, cică, se observă cel mai bine o operă, o creație, o relație sau o persoană. Nu, între noi două n-a existat asta, doar un miros de recunoaștere. În turmă ăsta e singurul care contează. Și oamenii au turmele lor, doar că le definim mai bombastic: familii. Adelina mi-a cerut explicațiile pe care ar fi trebuit să le dau altora. Ea chiar crede că e vreun justițiar tardiv în toată tărășenia asta, dar nu are calitățile necesare. Să-și vadă de turma ei!

foto: Pexels (Kristal Terziu)

Am fost îndeajuns de pripită să-mi las geanta cu haine și acte în casa ei. Asta face din întoarcere un adevărat must do. Pornesc aiurea, fără o destinație anume, de fapt. Cu ce drept te trage la răspundere? Și tu ai armele tale, iar Adelina și-a arătat slăbiciunea în fața ta. Copilul ei cu Marius poate fi scăparea? Călin știe? De el îi pasă? Care îi sunt slăbiciunile? Taci, Rheea, nu vreau să mă simt o nemernică! Mi-e frică s-o revăd. Mă tem de ce i-aș spune. Frica incită, roade și sapă scoțând mereu gunoaiele ascunse de ochii celor buni. Nu-s nemernică, sunt umană. Da, ești, și din calitatea asta caracteristică tuturor îi poți bara orice contestație. Trebuie să fii deasupra umanității și, implicit, să-ți pierzi această calitate intrinsecă, pentru a critica sau desființa pe ceilalți ca tine. Justiția e oarbă, clar, numai așa ar putea să judece umanitatea din noi, tratându-ne ca pe ființe incerte, puse la stâlpul infamiei de o instanță indefinită și inclasificabilă. Nemernicia cuprinde umanul și invers. Când clasifici nemernicia în ceva indezirabil, artificial umanului, descalifici calitatea de om a fiecăruia.

Justificare există pentru orice și, atunci când nu există, se fabrică. Ce nu putem noi, oamenii?

Să mă întorc? Cu nebuna asta din cap care vociferează continuu, nu știu dacă e tocmai o idee bună. De haine pot face rost oricând, și-apoi nici nu știu încotro să mă îndrept de aici. În Capitală mă așteaptă Victor sau amintirea pe care le-am lăsat-o alor lui. Locul e compromis. Aici mi-aș fi dorit să ajung, dar condițiile mă alungă spre necunoscut. Să mă întorc ca să-mi iau lucrurile? Actele și banii-mi sunt indispensabile. Orice întoarcere își are rostul ei.

Împărțită în mii de gânduri, mă trezesc brusc și mă opresc din mers. Unde naiba sunt? De unde știu partea asta a orașului? N-am nicio idee cum am ajuns până aici, m-am lăsat inundată în propria transă, purtată de val, cum zic ceilalți. Gata, știu. Mă îndrept spre stația de autobuz. Nu e cea bună. Văd soarele. În zile ca asta nu aveam nicio grijă, acum trebuie să găsesc un drum de reîntoarcere la o casă care nici măcar nu e a mea. Reîntoarecerea asta e necesară doar pentru a închide un capitol. Cel mai important capitol din viața mea.

(fragment din romanul Oameni și granițe, Mihai Cotea, editura Eikon, București, 2017)

romanul se află la preț promoțional + autograf toată luna DECEMBRIE