prima parte AICI
Pe coridor, Toni fierbea de indignare și tremura continuu.
Coborî scările de la etaj, încercând, cu greu, să-și facă loc printre cei ce urcau în turmă. Între timp se sunase de intrare. Ignoră pe unii colegi de la o clasă vecină, din același an, care se schimonosiră la el, după cum le era obiceiul. Urmă, drept, coridorul spre cancelarie și intră, răvășit, în holul cancelariei, unde dădu peste o profesoară.
– Bună ziua! Domnul Traian este?
Profesoara tocmai își scosese o țigară din poșetă și-și căuta bricheta.
– Da, e în cancelarie…
Intrând, Toni îl văzu imediat pe dirigintele său, dom’ Traian, după cum îi spuneau elevii. Era un om de înălțime medie, cu un cap pe jumătate cucerit de calviție și fire albe, care obișnuia să vorbească cu un accent rural.
– Ce e, băi, Toni?
Copilul, aproape în șoaptă, începu să-i spună totul.
– Dom’ Traian, colegii au făcut grămada pe mine. M-au forțat să stau jos și să se urce toți pe mine.
– Păi cine?
Bărbatul se uita mirat la copil, parcă era prima dată când se confrunta cu o situație de acest gen.
– Mateescu și toți ceilalți. Vă rog să le spuneți să mă lase în pace și să nu mai se ia de mine! Dacă nu mă lasă, mă duc la Poliție, să știți!
Acolo, în cuvântul „Poliție”, copilul își puse tot sprijinul, așa făcea mereu în situații de criză și era într-un fel și un mijloc de convingere. Dirigintele nu mai avu altceva de făcut decât să meargă cu copilul în clasă.
Când intră cu el, toți tăcură.
– Mateescule, ia vină aci!
Dirigintele avea tonul și privirea aceea care prevesteau ceva al naibii de serios. Mateescu încercă să se scuze, ridicându-se în picioare și venind spre diriginte.
– Da’, dom’ diriginte, io…
– Taci din gură!
Vorbele dirigintelui tunară în sală.
– Bine, dar nici măcar…
– Băi, tu vrei să te plesniesc? N-auzi să taci?
Mateescu rămase tăcut. De acum doar asculta predica profesorului, care-i amintea de câte ori i-a spus, lui și celorlalți, să nu se mai joace așa că se vor răni. De câte ori încerca băiatul să se apere, dirigintele intervenea, intempestiv, peste el pe un ton grohăitor, emițând diverse amenințări și atenționări. După câteva minute de morală, dirigintele plecă, fără a fi rezolvat concret ceva. Nu era prima dată, dar speranța moare mereu ultima, nu-i așa?
Toni simțea încă vie amenințarea, ba chiar mărită, dată fiind prospețimea evenimentului. În ziua aceea „băieții răi” îl lăsară în pace.
Toni se simțea mai mic, mai insignifiant ca înainte, iar mesajul ajunsese bine la el: reducerea celuilalt la nimic, îngenuncherea și zdrobirea lui.
Ce le făcuse băiatul? El era „celălalt”. În mintea copiilor, unele semințe și instincte erau destul de dezvoltate la acea vârstă.
Să fi fost alegerea jocului o întâmplare?
(fragment din romanul de debut, Vremea tornadei, Mihai Cotea, editura Singur, Târgoviște, 2015)
Mihai Cotea. 