Grămada #vremeatornadei (1)

Timpul școlii pentru Toni, timpul negru. Mai mult împins de un simț de datorie față de părinți, decât de cheful de a-și revedea colegii, băiatul intră, încă o dată, în clasă. (…)  părea să simtă automat un moment de neliniște, de jenă, imediat ce pătrundea pe poarta școlii. Era ceva între acești pereți… și mai erau și ei, colegii. Cum ajungea înăuntru, sonda, rapid, clasa. Chiar și după ce intra profesorul cu care aveau prima oră, parcă se ruga să rămână în configurația în care erau atunci, deoarece „băieții răi” lipseau uneori. Fără unul din ei, implicit grupul era mai slab și avea alte preocupări. Problemele mari apăreau când erau toți la școală. Nu întotdeauna dorința i se îndeplinea. Uneori, chiar și după un sfert de oră după fix, mai apărea
și veriga lipsă, care-i zdrobea speranțele lui Toni.

Ziua de azi era una dintre cele mai grele. Era cald și se adunaseră toți cei din grupul cu pricina, mai veseli ca oricând. Printre mijloacele de recreere ale copiilor se număra și un anume joc care nu era tocmai sănătos pentru unii dintre ei. Găsiseră de ceva timp un joc care se numea „Grămada”. Când era pauză se adunau toți „ai lor” și unul dintre ei striga „grămadaaa”, după care alegea un coleg pe care îl arunca pe jos și se suiau toți, unii peste alții, deasupra lui. Alegerea „victimei” se făcea din priviri, pentru ca surpriza să fie mai mare. Când și când cel ales riposta, dar era inutil, ajungea mereu la pământ.

foto: Pinterest

La strigătul „grămada cere vârf!”, ultimul din gașcă se urca peste toți ceilalți.

Toni se simțea o țintă, se știa o țintă.

Dacă până atunci el fusese muștruluit verbal în câte și mai câte feluri de colegi, părea că azi îi va veni rândul la „grămadă”.

Nu o știa.

Prima oră trecuse fără să se întâmple nimic. Numai ce sună clopoțelul pentru pauză, că „gașca veselă”, așezată concentric la catedră, șușotea și-și transmitea semnale optice ghidușe. Toni se ridică din ultima bancă, locul pe care și-l alesese, deși era mic, pentru a se îndrepta spre ieșire. Ajuns în dreptul copiilor de la catedră, unul din ei, mai gras, îl luă de braț și-l întoarse spre el, zicând:
– Ia hai încoace, Stancule! Unde te duci, hă?
Nici nu avu timp să reacționeze. Era încremenit. Încercă să se smucească din brațele puternice ale celuilalt.
– Lasă-mă-n pace, Mateescule! Ia mâna de pe mine! Lasă-mă!

Se smucea tot mai tare, reușind să-și provoace dureri, căci brațul colegului dolofan îl prinsese ca o menghină. Toți râdeau draconic. Toni începu să tremure și să se zbată sălbatic. Dintr-o mișcare, Mateescu îi puse o piedică și acesta căzu la pământ. De aici totul era pierdut. Ce joc cumplit! Toni se zbătea ca un căprior prins de un leu.

Pentru leii clasei, el nu reprezenta decât o pradă ușoară.

Ce mici erau… ce diabolici, uneori!

– Lasă-măăă! Băăă, dă-te de pe mine! Bă!
Glasul lui Toni se stingea ușor căci rămânea fără aer. Ceilalți tăbărâseră peste el profitând de moment, râzând încontinuu. Curând se auzi strigătul de final, „grămada cere vârf!” și de acolo totul se derulă pe repede înainte. Totul durase doar câteva secunde și băiatul se trezi din nou liber, se ridică de jos și
ieși, nervos, pe ușa clasei. În clasă mai erau și câteva fete care urmăriseră totul, dar nu putură schița niciun gest.

Erau dintre cele nedorite, ostracizate.

VA URMA

(fragment din romanul de debut Vremea tornadei, Mihai Cotea, editura Singur, Târgoviște, 2015)