articolul integral se poate accesa AICI
Autorul Mihai Cotea a lansat romanul „La capătul șoaptelor”, al treilea roman al său și a cincea carte publicată. Nu mai e un secret pentru nimeni admirația deosebită pe care o am pentru Mihai, mă mândresc cu prietenia lui și cu cărțile minunate pe care le-am achiziționat și citit. În ordinea apariției pe piața editorială, Mihai Cotea a publicat romanul de debut „Vremea tornadei”, 2015/ Editura Singur, „Eu și Mia”, 2016, proză scurtă/ Editura Singur, „Oameni și granițe”, 2017, roman/ Editura Eikon, „Fosfene dintr-o altă viață”, 2019/ Editura Singur, versuri și micro-proze/ editura Singur și „La capătul șoaptelor” 2020, roman/ Editura Cartea Daath, cel mai recent volum, despre care vreau să scriu în articolul de față.
foto: (c) Claudia Elena Peter
Ultimul său roman este demonstrația maturității sale literare, deși un autor tânăr, Mihai Cotea a făcut dovada unei impecabile dicții a prozei, ne prezintă un roman psihologic, spiritual, filosofic, care tratează un subiect controversat.
Personajul principal, Daniel Escu, suferă o operație de transplant de cap, iar autorul a folosit ca sursă de inspirație cazul controversat al pacientului real, care își dorea acest transplant, dar din motive personale a renunțat a operație. În roman, acest transplant de cap este de fapt unul de corp, Daniel primește corpul lui Răzvan, iar odată cu acesta personalitatea donatorului se interferează cu a primitorului în sfere misterioase, transcendentale. Nu doresc să dezvălui nimic din acțiunea romanului, vă invit să descoperiți această poveste fascinantă și implicațiile pe care decizia operației a avut-o asupra tuturor protagoniștilor.
În jurul lui Daniel se concentrează toate celelalte personaje secundare, cu care interacționează direct sau indirect, iar implicațiile concrete se dezvăluie treptat, aducând surprize pe măsură ce romanul se apropie de final. Anumite personaje, cărora nu le-ai fi acordat creditul importanței deosebite, în relația cu Daniel, devin principalii decidenți de destine, uneori cu brutalitate, pentru interese meschine. Autorul știe, așadar, să construiască treptat tensiunea, care tot crește, odată cu misterul trăirilor și sentimentele contradictorii din capul și trupul lui Daniel. Sunt prezente temele filosofice ale vieții și morții, spaima unei decizii asumate, dar care depășește puterea de suportabilitate umană. Daniel și doctorul Said se joacă de-a Dumnezeu, recreând prin acest transplant un nou personaj, Răzdan, care își cere drepturile și schimbă ireversibil viețile tuturor celor cu care interacționează.
Personajele feminine sunt deosebit de interesant construite. Cele două soții, Elena și Tatiana, a pacientului și donatorului, creează un conflict de sentimente în sufletul lui Daniel. Soția Elena este cea care îl îngrijește pe Daniel de ani buni. Obosită, epuizată de permanenta grijă purtată, încearcă să supraviețuiască spaimei de a nu-l pierde, construindu-și căi de scăpare proprii, în afara casei, în care se simtă prizonieră de prea mult timp.
„Așezată alături de tine, cu ochii închiși, bucurându-se de razele soarelui cu toată ființa, Elena părea o șansă. Ai fi vrut să-i săruți mâna, ca înainte, să-i simți parfumul, dar te temeai. Îți aminteai de tot ce-ți spusese-n cameră, iar răceala cuvintelor ei încă te locuia, așa că i-ai atins doar brațul. Elena schiță doar un mic gest, undeva la marginea gurii.” pg.34.
Tatiana, soția donatorului, cu iubirea ei încă nevindecată, își cere drepturile asupra trupului defunctului, adâncind și mai tare conflictul sufletesc din mintea lui Daniel și relația stranie cu corpul străinului.
„Spusese toate astea cu ochii în pământ, apoi, după ce-și ridică fruntea și te văzu, se opri. O priveai atât de intens, că parcă nu-ți mai simțeai respirația. A câta oară în tot acel timp? Nu reușeai să înțelegi nimic din ce trăiai acolo, cu ea. Tot ce se-ntâmpla era absurd, știai, dar nu putuseși să negi întrevederea aia total ruptă din context și te tot întrebai. Cum poate femeia asta care, la prima vedere, nu-mi amintește de nimeni și de nimic, să-mi transmită atât de multe, în același timp?”, pg. 31.
Versatilitatea romanului capătă accente umoristice, personajele surorilor gemene Mălina și Irina intervin ca o oază de respiro, limbajul ardelenesc, colorat al Mălinei amuză și aduce o fantă de normalitate în casa unde planează permanenta tensiune. Fata bombăne, nemulțumită, spune lucrurilor pe nume, așa cum Elena cea educată nu ar putea niciodată să o spună, ea este asistenta permanentă a bolnavului. Sora Mălinei, Irina cea cu facultate, vrea și încercă să-și depășească condiția de fată de la țară, este un personaj cheie, fiind îngrijitoarea mamei lui Daniel, Veronica, bătrâna care suferă de amnezie și senilitate, închisă în lumile ei, spre care evadează tot într-o încercare de a se salva.
„ -Doamna, io mai am oarecare idei, die mă lasaț’ să vile zâc. Aș mai scrie, că-mi plac. Voi nu?
Neprimind un răspuns aprobator de la ceilalți, Mălina îi ignoră, pur și simplu, și continuă să i se dreseze Elenei.
-No, ce zâceți de-mi dați să scriu și „Ce tie lejeni?” sau ’ceea cu „broscuța Oac, cea mai cântăreață di pă lac” die Trio Grigoriu, și i-i faină sau ’ceea cu „Multe rele m-o mâncat”, ai die minie, o știț’ ? ”, pg.148.
Doctorul Said este un personaj deosebit de bine conturat, el joacă un rol decisiv, fiind cel ce realizează transplantul, pentru a-i oferi șansa la o viață normală lui Daniel paralizat de mulți ani. Said este, astfel, un demiurg, care își vindecă prin acest pariu medical extrem, o traumă din copilărie, dezvăluită și alimentată de relația controversată cu sora lui, Ishik. Cred că în asta constă esența romanului, el este construit pe relațiile psihologice dintre personaje, prin implicațiile secretelor, ale șușotelilor permanente în spatele ușilor închise, la capătul șoaptelor tuturor, ia-tă semnificația titlului foarte bine ales!
„Doctorul Said obișnuia să te viziteze zilnic. O perioadă renunțase la toți ceilalți pacienți pentru tine și-și concentrase forțele numai asupra cazului tău. Era perfect conștient că deschisese un nou drum prin transplantul de cap pe care-l realizase. Știa, de asemenea, că dacă ar fi stăruit prea mult asupra riscurilor care ar fi putut să apară, n-ar mai fi fost niciodată în stare să facă pasul cel mare.
Avea nevoie de acest pas. Amândoi aveați.” Pg.13.
foto: (c) Claudia Elena Peter
Pe lângă conotația filozofică, datorită întrebărilor permanente care bântuie toate personajele, romanul are și o conotație profund psihologică. Personal, l-aș încadra acestui gen, tipologiile detaliate în filigran ale personalităților distincte demonstrează o măiestrie a autorului de a interveni în profunzimea spiritului uman, jucându-se cu stări și senzații de cele mai multe ori controversate. Relațiile de iubire intervin peste tot, salvarea este căutată în iubire, în relațiile erotice, în fraternitate, căsnicii ratate, prietenie dezinteresată.
Pe parcursul cărții, interacțiunile diverse se împletesc permanent, oferind o lectură intensă. Stai cu sufletul la gură să descoperi cine cu cine interacționează, în ce mod și cum reușește să transforme legătura umană personalitatea interlocutorilor.
Mihai Cotea. 