La capătul șoaptelor : Tatiana (profil de personaj)

Ochii căprui ai Necunoscutei au început să-ți declanșeze o amintire veche, din copilărie, pe când taică-tău te dusese la vânătoare și omorâse în fața ta căprioara aia care te privise-n ochi înainte să moară. Avea ceva de acolo, poate fața ei alungită, doar că acum, de sus, tu te simțeai stăpân. (…) Necunoscuta nu era neapărat o frumusețe, ci o femeie care știa să iasă în evidență. Cel puțin în relația cu tine. (…) Nu, Necunoscuta nu era o căprioară. În schimb, prin trăsăturile ei, semăna straniu de bine cu Elena. Vreme de aproape un minut nu făcurăți nimic altceva decât să vă priviți. Nu era un lucru care să incomodeze.
(Ochii aduceau vorbele, ele de acolo izvorau. )
— Spuneai ceva de soț, bănuiesc că ăsta e motivul pentru care m-ai căutat. Scuze, nu te-am întrebat, pot să te tutuiesc?
— Da, da… Pentru soțul meu am venit, în primul rând.
— E angajat la firmă? Sau dorește să fie?
Femeia își freca ochii de parcă ar fi dorit să se trezească dintr-un soi de somn neașteptat. Își drese vocea. Îți accepta tutuirea. I se părea firească, doar tu nu-i păreai.
— Nu e angajat și n-a fost niciodată angajat la firmă, răspunse. Ar fi trebuit să mă prezint, ți-a spus cu un zâmbet forțat. Mă numesc Tatiana Stratulat și voiam să-ți vorbesc pentru că… ce am să-ți spun are o mare legătură cu tine… adică, și eu am, nu știu cum, dar… cred că mai am.
O priveai circumspect. Pentru prima oară, te simțeai nelalocul tău. Acum femeia purta și-un nume. Tatiana Stratulat. Oricât te chinuiai, numele nu-ți spunea nimic, ci devenise ca un clopot, reverberând obsesiv în mintea ta. (…) Tatiana își udă buzele. Te privea cu mare atenţie, de parcă-ţi inspecta fiecare milimetru al pielii. Nu, capul era complet străin. Căuta altceva. Ceva familiar, ceva care să-i vorbească, apoi îți văzu mâinile. Pentru o clipă ai reușit să-i vezi sperietura pe care, apoi, a încercat s-o ascundă.

roe-deer-5278957_960_720

foto: Pixabay

— Eu… n-am prea avut o viață ușoară cu Răzvan, soțul meu. Am mai spus asta și altora, deci pot să-ți spun și ție, nu văd de ce n-aș face-o. Se opri, oftă, apoi vorbi iar. Răzvan obișnuia să mă bată, în ultimul timp, exagera și cu băutura. Nu-l mai cunoșteam. De parcă s-ar fi dedublat. Nu știu ce l-a apucat, a fost așa, și pocni din degete în aer, iar tu i-ai privit atent gestul, ca și cum știai dinainte că avea să-l facă. Din momentul în care a început să se predea alcoolului, parcă s-ar fi născut un alt om. Noi am fost foarte îndrăgostiți, mereu l-am iubit…
Spusese toate astea cu ochii în pământ, apoi, după ce-și ridică fruntea și te văzu, se opri. O priveai atât de intens, că parcă nu-ți mai simțeai respirația. A câta oară în tot acel timp? Nu reușeai să înțelegi nimic din ce trăiai acolo, cu ea. Tot ce se-ntâmpla era absurd, știai, dar nu putuseși să negi întrevederea aia total ruptă din context și te tot întrebai. „Cum poate femeia asta care, la prima vedere, nu-mi amintește de nimeni și de nimic, să-mi transmită atât de multe, în același timp?“.

 

metall-clotheshorse-with-clothespins-on-green-lawn-4495936

foto original: Pexels (Karolina Grabowska)

*
Își strânsese de pe sârmă toate hainele trupului într-un ritual solitar. Cu coșul de rufe la subraț, Tatiana se îndrepta spre casă. Parfumul lor mirosea a zădărnicie. De ani buni.
(Ce mai e o obișnuință, dacă nu lipsa sensului schimbării?)
Toate coordonatele obișnuinței se așezaseră în viața ei de când se măritase cu Răzvan. Acum, după moartea sa, percepea schimbarea ca pe o rupere. O durere în plus. Uneori îi mai reveneau fugitiv imagini cu Cel Plecat. Acolo. Unde-și lăsase ultima suflare. În pragul casei lor. În punctul de unde începeau drumurile lor amarnice.
Tatiana lepădă coșul de rufe pe marginea mesei din bucătărie și se opri brusc. „Unele legături nu sunt făcute pentru dezlegat“. Pentru un moment i se păru că simte o prezență. Se bătu ușor pe cap, a mustrare, și-și repetă gândul de dinainte. „Unele legături nu sunt făcute pentru dezlegat“. Nu căuta să știe de unde-i venise. Poate îl căuta pe el. Poate l-ar fi găsit tot în poza aia dosită undeva în șifonier.
Porni spre dormitor. Doar privindu-l și-ar fi adus aminte ce gust aveau fiorii de altădată. Lăsând în spate greutatea ce apăsase pe trupul ei în ultimii ani. Nu voia să vadă asta, mai ales când se punea pe sine lângă „Cel Așezat“.
Măcar acolo o aștepta.
Acolo îl găsea.
În fotografie. Prin fotografie.
(fragmente din romanul „La capătul șoaptelor”, Mihai Cotea, editura Cartea Daath, București, 2020)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s