La capătul șoaptelor : doctorul Said (profil de personaj)

     Crescut într-un cătun din jurul Mangaliei, Said concepuse marea ca pe încă un membru al familiei. Ca pe o a doua mamă.
Nu avusese prieteni în copilărie. Prefera să-și petreacă timpul
mai mult singur, acasă, în „laboratorul lui“. Nici măcar Ishik, soră-sa, nu se putuse bucura prea mult de prezența lui, nici chiar atunci când îi simțea lipsa, când chiar avea nevoie de el. De cele mai multe ori o alunga. Voia liniştea lui, nu-şi dorea nimic altceva decât să stea în compania minţii lui.
În fiece zi, îl fermecau o groază de lucruri din jurul său, dar n-o spunea nimănui.
În pauzele de contemplare, obișnuia să-și petreacă timpul cu orătăniile curții, chit că erau puține și nu aveau mereu dispoziția jocului. Păsări, în principal. Rațe. Una îi devenise tare dragă. O rață leșească pe care tăică-său, Ender, o primisese în dar de la
fratele lui, plecat peste graniță, în Turcia. Era superbă. Albă, curată și mută. Mai ales mută. Asta îl încânta enorm pe Said. Era ca el. Și pentru că era doar a lui, nu a lor, o îngrijea atent, o mângâia, o lua în brațe atunci când se lăsa, și îi aducea, uneori, câte
un peștișor ales special pentru ea.
Îi pusese numele Mica.
Avea multe amintiri frumoase cu Mica. De neuitat. Le păstra ca pe niște fotografii vechi în care îi regăsești pe toți la fel, mai puțin pe tine însuți. Le ținea în el atâta timp cât și ele aveau să-l accepte în realitatea lor.
Mica era prima lui posesie.

rață leșească; sursa foto: moosemanorfarms.com

***

     De la o vreme, Said se tot gândea să revină la activitatea sa normală și să-și reia vechii pacienți. Era tot mai obosit. La fel și-n acea zi.
Erați în cameră, el își terminase consultația, iar tu așteptai momentul.

     Îți amintești? (…)

— Doctore, trebuie să vorbim, ai zis.
— Te ascult. A apărut vreo problemă de care nu mi-ai spus? Mie îmi pari destul de bine, dar dacă…
— Ar trebui să mai apară și alte probleme? ai întrebat fără să-ți stăpânești ironia. Nu. Nu despre asta-i vorba.

     Trebuie să știi că intenția ta de a discuta i s-a părut ciudată. Vezi? Simțea de la bun început că ce avea să urmeze nu va fi agreabil pentru niciunul dintre voi. Totuși, frământările voastre rezonau. În acea zi, el voia să asculte. Ca niciodată.

S-a așezat lângă tine, un gest pe care doar taică-tu îl mai făcea așa, adăugând:
— Daniel, sunt aici. Spune-mi ce simți.
— Mi-ai putea răspunde la o întrebare? Una singură.
Până atunci, intimitatea dintre voi doi se rezumase doar la câteva tutuiri. Nu v-ați detașat nicicând de ipostaza doctor-pacient.

(…)

— Te ascult, dar te rog, fii rapid. Mai am câteva treburi de făcut, a răspuns Said în treacăt.
Te înfuriau vorbele lui, mereu era grăbit. De ce graba aia mereu? Fugea? De cine?
Simțeai cum furia aia reapărea undeva pe ceafă, din ceafă. Parcă ar fi fost niște gângănii ce treceau de-o parte și de alta a ei ca niște mașini pe autostradă. Mai simțiseși furia asta doar în discuția cu Elena, cu o zi înainte. Doar că acum, mașinile-gângănii se mișcau mult mai repede. Incontrolabil.
Ai dus mâna să te scarpini, din reflex, dar Said te-a oprit cu blândețe. Nici nu bănuia ce se petrece-n tine. Zâmbea cu ochii. Atingerea lui te aducea pe culmile furiei și-ți părea c-ai mai simțit-o undeva. Ca într-o amintire a altuia.
Ai pus palma la locul ei, toată tremurândă, ca locuită de un curent electric.
— Bine, bine, cum dorești, i-ai zis ridicându-ți palma cealaltă la ochiul stâng pe care l-ai apăsat cu putere. O fosfenă se activă. Spune-mi atunci, te rog, de ce-ai ales să-mi faci operația de transplant de cap? N-am vorbit niciodată de asta…
Pentru un bărbat cu o statură atât de impozantă ca a lui, semănând mai mult cu un soldat decât cu un intelectual tipic, mirarea îi conferea un aspect derutant. Fața sa dură și inexpresivă încercă unele spasme venite pe fondul neînțelegerii întrebării, spasme pe care și le controlă la scurt timp. Își duse repede mâna la frunte de parcă aşa ar fi găsit mai uşor un răspuns prin mintea-i răvăşită. Ceva îi bloca circuitul gândurilor. Se simțea ca un leu în cușcă. Se ridică de pe pat, încercând să mai câștige timp. Voia să dea un rost brațelor, ai fi zis, doar că nu-i ieșea nicicum.
— Cum adică? Nu e evident? Am mai discutat despre asta, încercă o diversiune, total neconvingător. Am ales să fac operația pentru că tu mi-ai cerut ajutorul. Pentru că e o provocare imensă pentru știință și pentru mine, ca specialist. Nu-i de-ajuns?
— Pe bune, acum. Putem vorbi deschis? ai întrebat cu un ton grav şi rece.
— Știai bine de rolul pe care ți-l asumi, cel de cobai, întări doctorul.
Așa a fost mereu, medicina n-ar fi avansat fără ajutorul unor oameni ca tine. Îmi pare rău că a trebuit să folosesc acest cuvânt, dar…
— Deci vorbim de oportunități, așa-i?
— Da, și de… dar nu înțeleg unde vrei să ajungi, miji ochii doctorul Said.
— La motivul din spatele motivului.

(fragmente din romanul „La capătul șoaptelor”, Mihai Cotea, editura Cartea Daath, București, 2020)