fragmente
articolul complet se poate citi AICI
“La capătul drumurilor mereu se află o șansă. O persoană de iubit, o datorie de plătit, o karmă, un alt drum de parcurs, tăcerea de după marele tumult sau o lecție. Un sâmbure de nou.” (p. 76)
Am descoperit acest nou, în toată originalitatea lui, în romanul “La capătul șoaptelor”, Mihai Cotea, Editura Cartea Daath, 2020.
Subiectul este cât se poate de bizar, iar stilul în care autorul a ales să-l prezinte este absolut fabulos. Daniel, un bărbat rămas infirm în urma unui accident, tocmai se trezise din comă, după ce fusese supus unei operații de transplant de corp. Era atent îngrijit de soția sa, Elena, și de cele două surori gemene angajate, Irina și Mălina.
Straniu e și modul în care atât noi, cât și Daniel aflăm detaliile fiecărei situații la care participă acesta. Un “observator” nevăzut îi descrie, printr-o adresare directă, fiecare reacție avută ca și cum el, Daniel, nu ar fi fost capabil să o conștientizeze la momentul în care a avut loc.
Dinamica romanului ne permite să asistăm la întreg procesul de metamorfozare a lui Daniel alături de celelalte personaje, admirabil construite. De altfel este evidentă concentrarea autorului, nu atât pe situații, cât pe tipologii. Explorează cu tenacitate fiecare suflet, pentru a scoate la lumină neputința transformată adesea în obsesie, traumele vechi și noi, bine ascunse, dar niciodată vindecate.
(…)
Toate personajele sunt afectate de decizia lui Daniel, iar atmosfera e încărcată de o tensiune tăcută, de o nemulțumire reținută. Și pentru fiecare dintre ele, Daniel reprezintă altceva: un cobai, o improvizație, o creatură condiționată de limitările unui alt trup, un Răzdan… Un om într-un corp străin, oscilând între cele două personalități. Undeva, la capătul șoaptelor, se află granița dintre Unul și Celălalt. Vechile senzații și instincte se diluează. O parte din personalitatea lui Daniel complotează la anularea „improvizației” care a devenit. Până și visele îi sunt lovite de dualitate, iar gândurile care încep să-l bântuie nu par să-i aparțină vechiului Daniel. Sunt ale Celuilalt. Celălalt își cere dreptul la viață.
Autorul nu insistă pe aspectele medicale. Nu în asta și-a propus să-l implice pe cititor. Personal, cred că asta ar fi adăugat o notă macabră și ar fi dus romanul în cu totul altă direcție. Deși ficțiunea curge controlat în sfera fantasticului, realismul e echilibrat prin reflecțiile pe care le generează zbuciumul lui Daniel asupra cititorului.
Cine suntem noi și ce ne definește de fapt? Corpul sau spiritul?
(…)
Previzibilul este scos din discuție. Nu știi până în ultimul moment încotro se îndreaptă ficțiunea, iar suspansul creat de ineditul situației te face să arzi de nerăbdare.
Mihai Cotea. 