Filosofic roman, prin legătura cu UNUL (ABSOLUT SAU UNUL FĂRĂ CELĂLALT), prin legătura dintre personajele tale și prin similitudinea noastră, a oamenilor,cu florile de mac,simbol al morții, căci spre ea ne îndreptăm grăbiți toți:), cu toate mijloacele de transport de pe Terra, m-a făcut să mă gândesc iar la finalul pe care îl așteptăm, undeva în adânc.
Mi-a amintit, dacă mai era nevoie, cât de prețioasă e fiecare oră de viață, și cum nu ar trebui nici acum, nici în viitor, să își dorească vreo ființă umană să facă un trasplant de cap, fiindcă asta vine cumva împotriva karmei proprii și iată, avem exemplul concret al celui care a avut infiripat gândul acesta și care s-a răzgândit îndrăgostindu-se(!) și acceptându-și propriul drum,cu dureri și lacrimi de fericire.
Cumva, tot ce contravine acestei ordini naturale, contravine vieții, iar acolo nu avem noi chei pentru miile de uși închise.
Fiindcă dincolo de uși e atât de mult mister, pe care încă nu trebuie să îl cunoaștem și e bine să rămână așa, sub forma unei Mari Taine.
Psihologic roman, prin păienjenișul fiecărei minți descrise, prin fiecare personaj în parte:
* traume din trecut rezolvate prin experimente pe oameni în prezent, câți nu facem asta… conștient sau nu.
* distanța dintre discurs și act, dintre ce spunem și ce facem, kilometrică uneori, în funcție de care se stabilesc, nu ușor, din cauza complexității imaginilor „salvate” pe hard-ul fiecăruia (imagini din trecut sau „manualul de utilizare al minții”, cum îi mai spun eu trecutului) „diagnosticele” pentru fiecare dintre noi, parafate mai mult sau mai puțin de specialiști” :).
* mamele care își „conservă” orice urmă a copiilor cărora le-au dat viață, fac asta si eu… relația cu mama și,vorba lui Freud, tot ce vine cu ea, ne cam „aranjează” sertarele dulăpioarelor minții, nu întotdeauna simetric si-n forma pe care o dorim, Zenaida si Răzvan sunt exemplul perfect din romanul tău, legat de acest capitol din viețile noastre pe care îl trăim cu diferite intensități toți, absolut toți, nu scapă nimeni! 🙂
* obsesia de a fi iertați, asta m-a marcat mult, prin toată zbaterea surorii lui Said, Ishik, care asista la moartea prin decapitare a Micăi, cea mai dragă ființă a lui Said, savurând grețos de sadic reacția lui la vederea morții ei.
* cruzimea ființei umane în toată „splendoarea” ei, moștenită de la Animalul din noi, care vine galopând evolutiv de alte miliarde de ani poate, și își face simțită prezența atunci când ne credem mai Oameni.
* un alt mister, atât de bine conturat în romanul este cel al femeii îndrăgostite de agresorul său; Elena și Tatiana, prin dorința de a mai fi încă o dată mângâiată de mâna lui Răzvan, aceeași mână care o lovea, și Elena prin lipsa de curaj în exprimarea propriilor trăiri în fața agresorului, prin teama cu care deschidea ușa camerei în care dormea Daniel, mi-au adus aminte că în fiecare femeie stă, în stare latentă sau nu, acest vierme gras care se hrănește cu frica în formă pură. Nu există răspuns la întrebarea „de ce?” , încă nu știm.
* iar partea care m-a umplut de admirație pentru ideea în sine, deosebit de originală, RĂZDAN, impostorul perfect, cu un corp și alt cap, dual și confuz, plin de Ego, dar și ancorat în uman, înțelegând și auzind, fără să știe de ce, lucruri și imagini, unele venind din viitor, unele din trecut sau chiar dintr-un prezent netrăit de el. Îi spunem Intuiție, noi oamenii, și e ceva ce nu știm, iar, ceva de dincolo de ușa de unde se strecoară spre noi.
Diana Purcărin
Mihai Cotea. 