OAMENI ȘI GRANIȚE: „Lumea părea fericită”

Totul s-a întâmplat când am văzut poza de mai jos. Amintiri peste amintiri, ale mele, ale lui Nico, toate se întâlneau în mintea mea ca într-o intersecție de străzi ale trecutului. Mai colorate sau ceva mai șterse, mirosuri, senzații, sclipiri și nițică nostalgie, recunosc. Nu în cantitățile celor care au împărtășit poza pe Facebook,cu jindul anilor ’90, suspinând după distracțiile de atunci, ci cu nostalgia aia pentru timpul când puteam face asta. Știți ce vreau să spun. 🙂 Dar mai bine o las pe Nico să vorbească în locul meu. Ea este personajul principal al romanului Oameni și granițe, din care vă prezint un mic fragment. Acest volum e la un preț special toată luna aprilie, la achiziția de aici, de pe blog

_____________________________________________________________________

 

După-amiază. Ies singură să mă plimb. Merg ca trasă cu cheia, fără o destinație-n minte. Mă uit la clădiri. Mereu îmi place să fac asta în călătorie. Clădiri vechi sau noi, în stil sovietic sau post-modernist, drepte, șubrede sau „cu bulină”, toate-mi plac. Îmi atrag privirile. După un timp, neatentă la drum și cu ochii pe pereți, constat că am ajuns la o limită. Un câmp. Un teren viran plin de bălării, mărginit de cocioabe ca cea a lui Anton. Contemplu puțin orizontul. Vântul îmi pare o binecuvântare, până când, la nări, îmi ajunge un miros usturător. Întorcându-mă în toate direcțiile, reușesc să-mi dau seama de o posibilă origine a mirosului pe care, de altfel, îl mai simțisem în copilărie. Frunze arse. Bălăriile de pe foc. Nările încep să mă jeneze și pun, instinctiv, mâna la nas. Cerul are o nuanță caltaboșie. Undeva, destul de aproape, zăresc un fum albicios care se ridică la ceruri. Seamănă cu o ofrandă, un motiv „bun” de sacrificii. Îmi aduc aminte de sărbători și de soarta porcilor din bătătură. Oare și oamenii ăștia taie animale ca să le înfulece de sărbători sub cea mai nobilă intenție? Uite cine s-a găsit să facă pe ipocrita… de parcă eu n-aș fi pus în gură-n veci bucată de carne… de porc.

foto: Facebook

Făcând câțiva pași, într-o încercare nereușită de a scăpa de mirosul acid, dau de un ditamai bolovanul în mijlocul câmpului. Mă așez pe el. Fumul se ridică, și-o să treacă și senzația asta aiurea de pârjol, repede. Subliminal, îmi aduc aminte de anii gloriei decăzute din copilărie. O friptură la iarbă verde, sfârâieli, rubedenii mii, gaze de eșapament, aparențe. Ne strângeam, ca tot românul, la un picnic „sănătos” în prima poieniță care ne ieșea în cale. „Acostam” Daciile și scoteam proviziile. Lumea părea fericită. Pe chipuri zâmbete largi, în suflete angoase strâmte. Niciodată nu mi-au plăcut reuniunile gigantești de familie și tămbălăul. Mă blocam toată, nu reușeam să deschid gura devenind, într-un final, mascota însărcinată cu aducerea bunei dispoziții în fața onoratei audiențe. Vocile lor… când ești mic, privirea ți-e orientată mai mult spre pământ, cel puțin la mine așa a fost. Așa am crescut. Vocile-mi țineau loc de figuri.

– E copil, trebuie să râdă.

– Mă amuză atât de tare inocența ei prostească!

– Ce idei are…

– Hai, Nico, fă-ne să râdem!

– Nu râdeam de tine, măi, râdeam de situație.

– Miroase a creier ars. Pune, dracului, creionul ăla jos și zbenguiește-te puțin!

– Mai spune, o dată, poezia cu cățelușul! Nu! Nu așa! Spune-o stâlcit, cum știi tu să te prostești.

Situația era, de cele mai multe ori, aceeași. Râdeau de situație râzând de mine. Amuzamentul situației trecea pe la mine întâi. Insistențele deranjau cel mai tare. Toți aveau o pretenție, iar eu eram pe post de clovn ca să anim atmosfera, mereu, împotriva dorinței mele.

Pe-atunci desenam, puteam face asta încă… Dar nu era îndeajuns de nostim încât să scap de insistențele vocilor. Acum, nu mai găsesc farmecul ăla care mă făcea să pun creionul în funcțiune și să creez mereu ceva ce sfârșea speriind-o pe mama. Semnele prevestitoare, premonițiile, o nelinișteau mereu, cu atât mai mult, cu cât, în decursul vremii, s-au dovedit a fi exacte. Totul s-a oprit în acel tren ce mergea spre Capitală, locul mormântului meu sufletesc.

Mă trezesc din reverie niște mârâituri îngrozitoare. La câțiva metri de mine, o scenă insolită. Doi dulăi latră și se mușcă pe unde apucă scoțând sunete înspăimântătoare. Pare că o forță nevăzută îi asmute teribil, ori or fi având ei, înșiși, anumite conturi de reglat. Îi urmăresc cu atenție. La scurt timp, apare și sângele, semnul victoriei și al eroilor… ori semnul tristei înfrângeri. Semnul prostiei, deseori.

Dintr-o cocioabă din apropiere observ altceva. Nici nu remarcasem urletele ce se auzeau de acolo, ori poate câinii să fi reușit să le acopere. O tânără mignonă, cu părul castaniu și despletit, iese, urlând, din zona cu cocioabe. Are pe ea o rochie sfâșiată pe fond vernil cu inimioare negre. Aproape imediat, după ea, iese un tip solid, doar în maiou și pantaloni, cu barbă, urmărind-o și blagoslovind ceva pe limba lor. De-ar fi Anton aici să vadă scena și să-mi traducă… dar cred că e acrit, deja, de așa ceva. Femeia mă zărește și vine într-un suflet spre mine. Nu știu ce să fac, stau nemișcată, pe loc. Ajunsă la mine, începe să mă tragă, înfricoșată, de mâini, vrând să mă ducă undeva în mare grabă. Nu cedez. Poate fi periculos. Îmi spune ceva și se trage disperată de rochie în zona pubiană. Sângerează și ea. Văzând că sunt turistă, încearcă un help amărât, ca ultimă variantă.

Femeia e în pericol și namila ce pornise în urma ei ne-a ajuns deja. O apucă strâns de păr, iar mie-mi dă un brânci care mă face să ajung în genunchi pe pământ. Mă ridic. Respir sacadat și înghit salivă nevrotic. Namila zgâlțâie nenorocita puternic de păr. Încep loviturile. Sunetele parcă sfâșie aerul. Mâna lui se preschimbă în bici. După câteva lovituri strașnice, îi apare sângele în zona nazală. Femeia e aruncată în bălării și lovită cu picioarele în continuare.

Toată scena asta nu face decât să-mi dea dreptate în ce spuneam despre sânge. Dincolo de asta, imobilitatea, blocajul ăsta al meu e motiv numai bun pentru disecat pe străzile periferice ale orașului, căci reușesc să mă îndepărtez de ei, nevătămată. E prea puțin important ce l-o fi mânat, e irelevantă conjunctura, dar frica, în schimb, frica ce mi-a paralizat ființa până-n străfunduri, îmi dă de gândit. Stau și raportez totul la situația cu mama lui Anton. Duelul câinilor, scena celor doi, Anton. Blocaj. Frică. Lipsă de reacție. Am asistat la toate, dar… n-ar fi fost normal să mă implic, măcar, când e vorba de specia mea?

(fragment din romanul Oameni și granițe, Mihai Cotea, editura Eikon, București, 2017)