Trecând cu toții prin încercarea pe care ne-a oferit-o Universul, mi-am adus aminte de un text foarte drag mie și care se regăsește în volumul Eu și Mia. Au trecut 5 ani de când am scris această cugetare și… uneori cred că am făcut-o pentru acum. 🙂 Sper să vă placă.
P.S. Nu uitați să mulțumiți, în fiecare zi. Pentru orice, oricui și oricum. 🙂
Într-o zi, cineva mi-a spus că ar trebui să mulțumesc mai mult. Am stat puțin, am cugetat și-am încropit o listă cu omagiați. M-am gândit să încep de jos în sus.
Mulțumesc pământului că l-am călcat de atâtea ori în picioare fără să zică nimic și încă mă rabdă. La oameni e mai greu… A fi călcat în picioare, ca persoană, e o lecție greu de digerat, dar face parte din programa obligatorie, altfel nu iei testul. Și-ar fi păcat, cel puțin pentru rușinea pe care o simți în acel moment. Unora le e de-ajuns cu rușinea lor, nu le mai trebuie și cea împroșcată de alții. Ciudat. Ce poate fi mai dureros decât să-ți fie rușine cu tine? Dar nu vă impacientați, rușinea nu e în programa obligatorie, e la alegere.
Mulțumesc gardurilor vii cărora le-am rupt, uneori, frunze din mers și, în loc să mă certe, mi-au mulțumit, parcă, mereu apropiindu-se de mine ca-ntr-o îmbrățișare. Ce fină e atingerea lor! Ce moi sunt frunzele… A fi moale, se zice, nu-ți aduce nimic bun în ziua de azi. Trebuie să fii tare, decis și sigur pe ce vrei într-o societate grăbită. Totuși, a fi moale are avantajul său. Poți să îmbrățișezi mai ușor,nu ? Așa ca gardul viu.
Era să uit, iarba! Draga de ea, îi mulțumesc și ei pentru fiecare moment în care s-a aplecat sub talpa pantofilor mei. Iarba știe să fie umilă și să accepte. Și-apoi vântul! El e cel mai bun prieten al ierbii. Vântul o ridică la loc de fiecare dată când e călcată în picioare de-un oarecare. Ea nu stă să judece cine o calcă în picioare, la fel ca pământul. Dar noi? Călcatul lor în picioare nu e la fel cu al nostru. Tindem să ducem totul la extrem. Totuși, uneori ne e greu să acceptăm critici, corecții sau să primim educație retroactiv. Firul ierbii din inima noastră e prea dur, e rebel. Pentru iarbă nu e o umilință să fie călcată de atâtea tălpi. De ce ar fi pentru noi o umilință atunci când primim povețe atâta timp cât nu le primim cu bocancul? A primi lecții, a învăța, nu este o umilință. Și-apoi, mereu există vântul. Acel vânt din viața noastră care ne ridică la loc, ne îndreaptă, după orice moment de aplecare sub vreo talpă.
Dar copacii? Lor le mulțumesc pentru că mi-au răspuns de fiecare dată îmbrățișărilor. Când iei în un copac brațe și te gâdilă la inimă, să știi că el te-a îmbrățișat la rândul său! Noi câtor persoane le provocăm gâdilături la inimă prin vorbele sau faptele noastre?
sursa: Giphy
A sosit vremea omagiilor! Aici simt că urc puțin în scara gratitudinii mele.
Aduc omagiu soarelui, care mi-a dat mereu lumina fără să fie nevoie să o chem vreodată. Mereu avem nevoie de lumină.De pildă, ea ne ajută să vedem persoanele dragi, să ne vedem în raport cu ele (dacă avem o vedere lăuntrică bună), dar ne arată și nedreptatea din jur. Trebuie să vedem tot, nu doar să privim, nu? Datoria noastră, dacă există așa ceva, e să vedem. N-are cum să te lase indiferent asta! Dar orbii? Of, ei sunt mai norocoși decât noi. Ei văd cu ochii sufletului… uneori, lumina exterioară orbește ochii sufletului și nu mai vezi bine. A vedea bine se întâmplă doar când ochii sufletului și ochii tăi văd aceeași imagine.
Le sunt recunoscător morților… da, lor le sunt cel mai recunoscător, deoarece ei mi-au arătat ce este viața. Nu putem deosebi viața de moarte, sunt două boabe în aceeași păstaie. Fie că vrei, sau nu, trăiești în ambele ipostaze. Doar decorul diferă puțin. Morții m-au învățat ideea de cronometru. Nu-mi place să fac lucrurile-n grabă, să lucrez în contratimp, dar cert e că experiența noastră temporală aici e atât de temporară încât, de cele mai multe ori, nu isprăvești cu toate.
Dar ce-ar mai fi de isprăvit?
Să iubesc pământul pentru că el știe să-mi dea numai daruri, după modul în care mă port cu el. Mă răsplătește, deci mă plătește de mai multe ori, e darnic! Să mângâi mai des frunzele și să mă înclin în fața ierbii pentru a-i simți mirosul, așa cum face și ea în fața mea. Să observ măreția copacului și să-l respect! El nu și-o etalează cu fală, iar când am nevoie de o îmbrățișare va fi mereu acolo. Toată natura e de-o blândețe rar întâlnită la oameni. Lumina-mi arată mereu tot ce vreau și ce nu vreau să văd, lumina mă ține treaz și lucid. Ochii mari nu fac inima mică! Și, la final, fiecare mort care îmi dă o lecție de viață. Toate lecțiile sunt afară.
N-am să caut umilul în umilință. Nu-l voi găsi nicicând acolo. Diferența nu stă doar în câteva litere, ci în atitudine.
Mulțumesc! Ție-ți mulțumesc!
Mihai Cotea. 