OAMENI ȘI GRANIȚE – Iubirea e normalitate?

– Hai, mă, lasă-i în pacea lor! S-au agitat destul azi.

Încadrat de doi mesteceni și sărăcit de mulți alții din curte, ce făcuseră parte din „lumea Creatorilor”, stătea ospiciul de la marginea orașului. Pacienții obișnuiau să folosească mestecenii, care decoraseră curtea ospiciului, în fel și chip, dar, odată tăiați, dintr-un ordin stupid de la Primărie, bolnavii deveniseră mai agitați. Lumea lor nu mai corespundea imaginii din mintea lor. O adaptaseră, o recreaseră, doar de-aia-și spuneau Creatori. Schimbările dăunau celor ce încercau să-și oprească, pentru câteva clipe, freamătul existențial. Ei reușeau ca, în scurt timp,să se familiarizeze cu acele câteva locuri sau obiecte,pe perioada șederii la ospiciu. Deși fusese avertizat asupra implicațiilor ce aveau să decurgă în urma deciziei sale bruște, primarul nu luase în seamă avertismentele și stăruise în obsesia sa. Până la urmă, ce lipsea localității? Cuce putea să se remarce? O schimbare… o schimbare esențială, mică, dar de efect. Și așa ajunseră să fie tăiate obiectele de studiu ale „cercetătorilor” de la ospiciu, locul prin fața căruia trecea multă lume spre gaterul de la ieșirea din oraș ori spre centru, în direcția opusă. Tot de atunci, dintr-un alt ordin ambiguu, dar la fel de implacabil, al directorului ospiciului, de data asta, pacienții nu mai ieșeau afară decât după ce primeau o doză ușoară de sedative.

După-amiezile îi găseau unduindu-se greoi, halucinând și bolborosind tot felul de chestiuni cunoscute doar de ei, în curtea spitalului. Cei doi prieteni și colegi de muncă, Silviu și Laurențiu, nu aveau de făcut decât să-i supravegheze cu privirea și să se asigure că nu-și fac rău. Supraveghetorii Creatorilor.

Micuțul orășel nu cunoștea faima și istoria altor locuri asemenea lor care s-au evidențiat în scurt timp prin diverse acte banale, dar îndelung mediatizate.

Silviu era angajat ca asistent de câțiva ani în acest loc ce-l liniștea.Așa simțea el. Mereu crezuse că nebunii adevărați sunt afară, nicidecum aici, în aceste locuri impregnate de un aer pur, la poalele pădurii, unde doar șuieratul trenului se mai auzea… Linia ferată trecea prin pădure, legând gara de alte așezări aproape moarte, izolate. Destinul micilor orașe care, asemenea pacienților, se târau spre o finalitate derizorie, dependente de tratamentul celor care iau decizii și fac schimbări. Încă o lume în miniatură.

– Laurențiu, bagă-l pe Duță-n salon și hai la o țigară! Le-a ajuns pe ziua de azi recreația mare… îl atenționă Silviu pe colegul său, pe când se trezi din reveriile care-i cucereau fiecare moment liber. Într-un fel, nu făcea nimic altceva decât să se amestece cu ceilalți, dar fără să arate cât e de lucid. Doar așa reușea să fie convingător în fața oamenilor.

Colegul său de tură, Laurențiu,era angajat doar de câteva luni în acest loc de o pustietate aproape sfântă. Conjunctura făcuse ca infirmitatea bărbatului să atârne mult în balanță la angajare.Directorul fusese impresionat, dar îl privea, în același timp, și ca pe o pradă ușoară: salariu mic, beneficii de pe urma lui, hărnicie și recunoștință pe vecie. Bărbatul se împrietenise din prima cu amabilul Silviu. Inițial nu fuseseră colegi de tură, abia apoi s-a ajuns la concluzia că fac o treabă bună împreună și se completează, un visător cu un ambițios, Silviu și Laurențiu.

foto: Pixabay

Duță era unul din cei mai simpatici pacienți ai spitalului. Preferatul lui Silviu, dar și unul din cazurile speciale, pentru care trebuia să aibă mai multă grijă. Duță suferea de o formă de schizofrenie și avea, adeseori, crize de isterie. Din senin nu îi mai plăcea un lucru sau altul ori îl indispunea un eveniment ce avea loc subit sau vreo schimbare îi dădea peste cap tot eșafodajul. Partea din el pe care o adora Silviu era sinceritatea lui brută. Duță n-ar fi mințit pe nimeni. Dacă aveai șlițul descheiat ori îți rămânea un muc pe nas, Duță-ți spunea sigur. Dacă mâncarea nu era bună, Duță dădea cele mai sincere recenzii după servire. La fel în cazul problemelor cu lenjeria paturilor ori dacă se scăpa pe el, mergea repede la asistent să-i spună tot. Sinceritatea lui îi amuza pe restul angajaților, dar pe Silviu îl cucerise iremediabil. Mic și îndesat și cu o pereche de ochi verzi, larg deschiși mereu, parcă etalați spre admirație, Duță putea trece oricând drept mascota spitalului.

Așezat pe una din cele trei trepte de la marginea terasei, ce întâmpina oaspeții la intrarea-n clădire, Silviu privea dincolo de porțile instituției, cu gândul departe. La scurt timp apăru și Laurențiu, în scaunul său cu rotile, oprindu-se după el.

 Clădirea din spatele lor, o vilă a unui fost moșier alungat de Securitate, era un amestec frumos și rustic de lemn și cărămidă. Dispunând de două etaje generoase, vila își schimbase utilitatea în urmă cu aproape 40 de ani. Pe la începutul anilor ’70, toată lumea se entuziasma de noile locuri de muncă „de la nebuni”. Așa le știau toți, vrând-nevrând. Nimeni nu-și luase în serios treaba, era sindromul delăsării crase ce-i învăluise pe cei de atunci și care a știut să se lungească până-n ziua de azi. Clădirea nu mai fusese renovată de 22 de ani, instalațiile începeau să cedeze și utilitatea ei era mai mult de „casă de odihnă”, decât de spital psihiatric, așa cum era trecut în acte și pe plăcuța de la intrare. „Tratamentele” constau, aproape exclusiv, în calmante… cu cât „creatorii” erau mai liniștiți, cu atât era mai bine.

– Să-mi bag ceva-n mă-ta, iar m-am înțepat de spița asta ruptă…

Tresărind, Silviu abia acum îl observă pe „Lauru Grauru’ Balauru” în spatele său. Fusese pierdut, minute-n șir în propria-i poveste.

– … nu știam ce dracu’ mi se scurge pe deget. Băi, și e a opta oară cre’ că, dar vorbesc cu pereții acasă. Pân’ la urmă ’oi merge eu să mi-l repar, nu mă mai rog de nimeni. Atâta mă poate enerva să mă rog de toți, de n-ai idee.

Întors în poziția inițială, Silviu luă o gură mare de aer și zâmbi satisfăcut. Avea din nou una din acele ocazii…

– Dar nici tu nu ești normal, mă, Laure. De când ți-am tot zis că, dacă vrei să faci un lucru cum trebuie, să-l faci cu mâna ta?

Povestea poreclei lui Laurențiu îngloba în ea cea mai recentă și importantă istorie a vieții lui. „Lauru Grauru’ Balauru”. Era ca un graur, pentru că avea o constituție mărunțică și un chip aproape angelic cu ochi mari, albaștri și fizionomie latină. Angelic, dar în urmă cu zece ani, Laurențiu fusese șofer pe autocar și-și câștigase cealaltă jumătate a poreclei, în totală disonanță cu prima, pentru că imediat ce se urca la volan, devenea un balaur respectabil. Înjura în fel și chip, acolo își rotunjise colecția de sudălmi, urla și devenea extrem de agitat. Parcă ar fi fost posedat de trafic.

Ziua accidentului, unde muriseră și câțiva pasageri, îi adusese cea mai cruntă pedeapsă fizică.Amputarea picioarelor. Pe o porțiune dreaptă, la ieșirea dintr-o localitate, o mașină îi apăruse pe contrasens, iar el nu mai avuse timp decât să tragă de volan, cât de mult putuse, ca să evite coliziunea cu el. S-a oprit într-un șanț destul de adânc, strivindu-și picioarele în fiarele contorsionate ale mașinii. Nu fusese vina lui, șoferul suferise un atac de cord, pierduse controlul mașinii și-n cele din urmă murise și el, în urma coliziunii avute cu prima casă din acea localitate.

foto: Pixabay

Mult timp se gândise Laurențiu la acel eveniment care-i schimbase complet viața și-l transformase pe el, un om care nu suporta nicio idee de dependență, într-o persoană care cere altora ajutor chiar și pentru nevoile de bază. Nu găsise niciun răspuns și, de la o vreme, îl durea să se întoarcă-n trecut, așa că se proptea cu putere în tot ce mai avea să-i ofere prezentul.

– Nu-s normal, știu… încercă o glumă Laurențiu, cu zâmbetul larg pe buze.

– Hei, sper că nu te scandalizezi! se sperie Silviu, întorcându-se spre el pentru câteva secunde, cât să-i verifice starea. Avea frica, deseori, că e prost înțeles.

– Ba da, mă scandalizez pe mine și arunc pe tine!

Cei doi începură să râdă cu poftă, iar Silviu se întoarse, încă o dată, spre amicul său și-i dădu, ușor, un pumn în roata căruciorului.

– Că veni vorba… nici eu nu-s normal, adăugă el.

– Ba nu! Noi suntem normali, restu-s pe dos.

– Nu, serios acum. Cum ai defini tu normalitatea? Adică există sau e așa, numai o boare inefabilă din cotidian?

– Aoleo, de unde ai scos cuvintele astea? Ia-mă ușor și vezi… normalitatea mea nu e și a ta. S-ar putea să fii surprins.

Terminând de contemplat zările, Silviu se ridică o treaptă mai sus ca să-și asculte mai bine amicul.Se uita la el aproape ca la un Socrate al zilelor noastre.Nu era pentru prima dată când Laurențiu îl uimea cu replicile sale. Încă de când îi aflase povestea, Silviu se gândea adeseori cu câtă putere sapă-n noi un eveniment crucial pe care-l trăim. La fel ca apa într-o peșteră. Pic după pic, zi după zi, până când, probabil, la unirea stalactitelor care ne definesc cu stalagmitele care ne compun de-a lungul vieții, la închiderea cercului, ne formăm complet. Ca oameni, ca ființe în cunoaștere. Asemenea zile, precum cea care a avut puterea să-l schimbe, aproape complet, pe Laurențiu, construiesc în noi un fel de repere.

– Nu prea mă las eu surprins eu cu una, cu două. Hai, zi! îl iscodi Silviu, curios la maxim, pe amicul său.

Laurențiu se potrivi mai bine-n scaun și oftă prelung. Parcă ar fi scos o lume întreagă pe gură cu acel oftat. Dacă nu o lume, cel puțin, o experiență.

– Normal e atunci când…

– Nu „normal”. Nor-ma-li-ta-tea am zis, îi explică Graurului, răspicat și clar.

– Păi, normalitatea e esența normalului.

– Deci ăsta se află-n normalitate ca pruncu-n mamă? se miră Silviu.

– Nu, pentru că nu poți scoate normalul din normalitate.

– Aha… Deci?

– Lasă-mă-n pacea mea, nu mă mai necăji! Știi bine! Normalitatea pentru mine e să stau așa cum stai tu pe treapta aia blestemată pe care nu pot ajunge fără să-mi julesc nasul. Ce rost are discuția asta? încercă o capcană Laur.

– Vreau să știu… de exemplu, pentru mine singura normalitate e iubirea liberă, fără constrângeri. Adică e acel lucru care face bine la toată lumea, e unanim acceptat și recunoscut… Înțelegi?

– Depinde… normalitate din aia am, vreau și din cealaltă. E pe soiuri, la asta nu te-ai gândit, Freud?

Ridicându-se în picioare și coborând cele trei trepte, Silviu porni într-o plimbare pe pajiște, cu o mină gravă și cu brațele la spate. Cerceta ceva în iarbă, căuta un semn care să-i permită continuarea gândurilor sale întrerupte din nou de acel eveniment ce nu-i mai dădea pace de câteva luni de zile. După câțiva pași, se trezi, brusc, cu o privire încrâncenată. Dădea senzația că descoperise China în iarba aceea, nicidecum doar un răspuns la o mică filosofie între prieteni.

– Normalitatea nu are subcategorii, nu are nuanțe interpretabile și dătătoare de polemici, n-are! E numai una, una trebuie să fie… La pace nu te-ai gândit? La ce ți-s bune toate astea? Sănătate, picioare, iubire? Fără pace? Oamenii ăia dinăuntru n-au pace, ei simt nevoia să cerceteze, să se recerceteze, caută mereu răspunsuri, caută până și blestemații ăia de mesteceni tăiați, știi? Vrei să o luăm pe aia cu iubirea?

foto: Pixabay

– Calmează-te, omule! Laurențiu făcu ochii mari, mimând o sperietură la reacția celuilalt.

– Taci, mă! Vrei s-o luăm pe calea iubirii? Ce-ar fi… dacă dragostea nu te-ar răni? De ce rănește? Nu e normal… ea e normalitate, e fină, delicată, te umple pe dinăuntru, dar când ești plin de iubire și apoi ea începe să zgârie și să-și facă loc cu ghearele afară pentru a ieși din tine, căci nu-și mai găsește omul cu care rezonează, diapazonul său… când e pierdută…

Laurențiu îl privi milos pe colegul său, care se sprijini, obosit, de bordura terasei, gâfâind continuu. Nu maratonul răspunsului îl obosi, cât incursiunea interioară la care-l supuse. Își aminti de tot. De el, de povestea lui, de golul pe care-l lăsase-n urmă.

– Îmi pare rău…

– Mie-mi pare… ar trebui să fi fost internat cu ăștia aici, dar așa… cineva trebuie să suporte consecințele, nu? Hai, du-te pe parter să vezi dacă e totu-n ordine, eu merg la ale mele, pe etaj.

Laurențiu se conformă.Nu-și mai văzuse colegul așa de pasional într-un discurs niciodată. Obișnuiau să discute fel de fel de nimicuri cu iz filosofic, dar niciodată ca acum.

Silviu fixă cu privirea, din nou, poarta instituției, pentru câteva momente, apoi plecă și el cu capul sus, mândru de discursul său anterior.

Intrând înăuntru, pe ușa laterală, auzi, într-un moment de liniște absolută, vocea lui Duță, dintr-un salon de la capătul opus, care fredona pe o voce nazală, Lumea noastră-i desenată în creioane colorateee…

(fragment din romanul Oameni și granițe, Mihai Cotea, editura Eikon, 2017)