Ozana, viața-i un covrig (ultima parte)

PRIMA PARTE E AICI

Neavând „origini sănătoase”, drumul Ozanei a fost sinuos, presărat cu hăituiri. Încă de tânără. Părinții voiseră să facă din ea un inginer de seamă, dar Ozana visa diferit. Începuse, pe cont propriu, studiile de filosofie, dar la scurt timp fusese doborâtă de filosofia neiubirii. O poveste de dragoste cu finalizare-n surghiun. În mintea ei, poate că Ozana încă filosofa. Își amintea, în tăcere, cum amuți când află că Mircea, prima ei iubire, o turnă la Securitate pentru o amărâtă de bursă. Cum începuse exilul lor în ziua aia când, ca niciodată, insistase pe lângă maică-sa să servească supa de cocoș în farfuriile „de sărbătoare” din serviciul chinezesc. Până să-și termine farfuria de supă, se și treziseră cu hienele albastre la ușă. N-aveau răbdare, nu știau că ei mănâncă încet, hienele sfâșiau hulpav. Nu stăteau să savureze, să mestece fiecare îmbucătură. Cât timp Ozana și părinții ei își făceau bagajele, hienele albastre le luaseră locul la masă. „Curățâm noi aci”, îngână șeful de haită. „A fi și păcat să rămână cocoșu’ nemâncat, are pe dracu-n el de bun ce e, toarășa”, îl completase aghiotantul.

„Cocoșul nemâncat?”, șușotise mamei tatăl. „Un coteț întreg”, îi răspunsese ea. Ozana îi auzise ușor, era puțin mai departe de ei, împacheta serviciul de vase chinezești pe care, de cum îl văzuse aghiotantul, i-l smulsese din mâini. „Numa’ ce-i musai, am zâs! Ăsta rămâne aci, să se mai bucure și alții de el”. „Hai mă, de mâncă! Se răcește cocoșu’!” îl strigase șeful haitei. „Auzi, știi bancu ăla cu cocoșu’ roșu?”, îl întrebase de cum se așezase la masă. „Nu, tovarășe maior”. „Știi bancu cu cococoșu’ roșu?” pufnise maiorul, scăpând un tăițel pe barbă. „Nu, să trăiți”, se scuzase aghiotantul. „Ăsta-i bancu’, mă prostane”, îi zisese superiorul, râzând zgomotos amândoi.

sursa: Giphy

După evacuare, se refugiaseră cu toții la țară, la bunicii Ozanei, dar părinții mirosiseră toată situația și într-o seară, puțin înainte de ultimele examene la facultate, bătrânul ei tată o strânsese cu ușa. „E Mircea, așa-i? Ce i-ai zis?”, „Am de învățat, nu pot vorbi, taică”, „Ai de învățat, da’ noi ce mai avem? Răspunde! Cum adică nu poți vorbi? Nu vezi că totul e în zadar, tu fată? Ne-au mânjit, termini facultatea de pomană, tu! Cu dosarul ăla franjuri unde crezi că o să meri? La cooperativă ți-i locu sau la CAP. Vai de capu’ tău a fi…”, „E târziu, te rog…” mai încercase Ozana. „Îi de tătului târziu, țucu-te. Ia fă-ți tu bocceluța și meri undi-i videa, că n-avem după ce țâne înc-o gură p-ângă noi. Io nu mai poci. Pă lângă că-i proastă, mai dă și din casă”.

De maică-sa nu zisese nimic.

A doua zi, Ozana se trezise mult prea târziu pentru o nouă viață. Luase autobusul spre oraș, dar la examen n-o mai primise nimeni. Ratase ultimul examen, ratase toate examenele vieții, simțise. N-avusese curaj să se întoarcă acasă, stătuse la o colegă peste noapte. Maică-sa nu reușise să-l convingă pe ta-su s-o ierte și să o primească înapoi și nici nu insistase prea mult, de teama bătăilor. „Aci, la țară, îi altceva, mamă. Tăți te știu”, îi spusese mă-sa într-o zi, la telefon. O mai vizita, din când în când, aducându-i câte ceva de mâncare de la țară, dar nu stătea prea mult.

Colega ei, Marta, îi găsise un post temporar de infirmieră la un centru de îngrijire a bătrânilor dintr-o localitate mică, lipită de oraș. Părinții Martei aveau relații sus-puse și le era milă de Ozana. Lucrase la centru o jumătate de an, apoi firul vieții ei se ascunsese undeva. După întâlnirea ei cu alcoolul și până-n 1990, foi din jurnalul vieții ei se rupseseră misterios. Poate urmase calea tatălui, nu se știa nimic concret din moment ce ea refuza să vorbească de ani buni. Prietenii noștri comuni nu reușiseră să-mi spună nimic altceva despre ea până într-o zi din 1991 când Ozana reapăruse ca din ceață.

Ceața din jurul Ozanei se prezenta, o reprezenta ca pe nimeni, ca pe alta.

Libertatea îi luase și ei mințile cum le luaseră multora. Totul era prea mare, de necuprins. O speria. După toată instabilitatea tranziției, începuse să bea tot mai mult sau poate că abia acum le permisese și altora să vadă asta, iar băutura o scosese cu totul din schemă. Avea 50 de ani și mai mult de jumătate din viață o conferise plutirii, ai fi zis. La scurt timp, pierduse și garsoniera unde stătuse până atunci. Orașul o primea.

Îmbrăcată într-un pardesiu crem, murdar, cu o pereche de botine scâlciate, o fustă de-o culoare indefinită, parcă făcută din zdrențe și un pulover galben, Ozana se ridică de pe locul ei. Pornește spre undeva, adulmecând palele de vânt ce le goniră pe prietenele sale, frunzele. Zâmbește. Pentru ea, bucuria unei adieri proaspete și susurul râului ce trece prin oraș sînt adevărate simfonii. Ozana se reîntoarce la filosofia naturii, acolo stă ascunsă acea scriptură pe care e dispusă, mai mult ca oricând, să o descifreze. În tăcere, fără zarvă, fără pompă. Prietenii noștri comuni îi mai aduc uneori haine pe care ei nu le mai folosesc și încearcă să discute cu ea, dar femeia nu-i cruță. Ei nu-i merită vorbele.

Făcând câțiva pași, cuprinsă de vraja primăverii, Ozana nici nu observă că se apropie de ea un polițist. Probabil un nou angajat, altminteri toți o cunoșteau. Colegii lui nici nu se mai sinchisesc să o întrebe de sănătate. O ignoră. Nu e treaba lor.

Ajungând în dreptul ei, polițistul se oprește brusc. Cel mai probabil, femeia duhnește iar a fluide amestecate. Un miros greu, suportabil doar cu o batistă la nas, așa ca domn’ agent. Mirosul devenirii e greu de dus pentru oricine.

– Bună ziua! Agent Daneliuc Mihnea, de la Poliția Comunitară. Îmi puteți arăta actele dumneavoastră? îi transmite el Ozanei, de sub mototolul de batistă.

Femeia se oprește din mers, dar nu se întoarce spre el, fapt pentru care agentul o trage și mai tare de braț, întorcând-o cu fața spre el.

– Halo! Mă auziți? Vă rog să-mi arătați actele.

Văzându-i cascheta de pe cap, Ozana se trage dintr-odată doi pași în spate și începe să respire sacadat. Bătrâna nu și-a uitat reflexele. Se lipește cu spatele de cel mai apropiat zid, dă să plece, dar polițistul se apropie de ea, astfel că renunță în ultimul moment, încremenită.

– Cum vă numiți, doamnă? mai încearcă polițaiul.

– E Ozana, domnu’ milițian! intervine bătrâna maică, urmărind toată întâlnirea din stație, alături de mine și de fiică-sa.

– Agent de poliție, doamnă, o corectează bărbatul, înciudat.

Bătrâna găsi de cuviință că-i e datoare organului legii cu câteva explicații proprii. „Ce rost are să-și piardă timpul?”, zisese mai înainte.

– Mă scuzați… așa i se zice. Umblă lelea p-aci, dar nu știu să fi scos vreun cuvânt vreodată, vă dați seama că nici acte n-are.

Toată discuția se poartă de pe un trotuar pe altul. Ozana privește nedumerită când la babă, când la agent. Nu-mi mai zâmbește și nici nu reușește să-și controleze prea bine respirația. Se vrea departe.

– Doamnă, de ce nu informați Poliția Comunitară dacă știți despre ea? țipă acela de pe trotuarul cu banca. Între timp, câțiva trecători își întorc capetele, alții se apropie la distanță de polițist și de femeie, înghesuiți unii în alții în bisericuțe, ca pentru a-și șușoti mai lesne. Apar și persoane în stație, lângă noi, dar se fac că nu sînt interesate de ce se întâmplă.

– Io? Da’ ce treabă am io? rage baba. Las-o, dom’le, dacă-i a nimănui și n-are unde să stea, ce treabă ai dumneata?

– Păi, cum? Ia stați un pic, îi zice agentul de Poliție bătrânei maici și-i face semn că vine spre ea, nu înainte de a-i șopti Ozanei ceva care o face să-și caște ochii deopotrivă cu uimire și spaimă.

Bărbatul se apropie lejer de noi, apoi se așază lângă cele două mămici și-și scoate un carnețel.

– Păi, cum? repetă el întrebarea cu care venise de pe celălalt trotuar.

– Ei, cum?! Au mai încercat și alții, dar n-ai ce face cu nebuna, îi destăinuie baba pe o voce scăzută. Am auzit că a fost dusă la un cămin amu-s câțiva ani, dar a plecat și de acolo. Cu asta n-ai ce face, domnucu’ meu. Îi place să steie pe stradă și văz că s-adaptează taaare bine, nu s-ar deochia.

– Nu putem să rămânem impasibili în fața unor asemenea persoane, stimată doamnă. Înțelegeți că…

Fără nicio pregătire, ne trezirăm cu Ozana lângă noi, care se postează în fața polițistului. Văzând-o, bătrâna maică se trage repede după polițist. Reapropierea de Ozana îi declanșează agentului nevoia de a-și acoperi nasul cu batista de hârtie de dinainte, schimonosindu-se în fel și chip. Ozana, însă, îl prinde puternic de umăr, îl apropie de ea cu o forță uimitoare, reușind să-l țină lipit cu pieptul de sânii ei generoși, apoi își ridică fusta și dă drumul unui jet puternic de urină, ca de cal, direct pe pantofii lui, privindu-l în ochi. Asta e pentru Mircea și pentru toți securiștii trecutului, gândesc neascunzându-mi zâmbetul.

Cele două femei încep să chiuie disperate, de parcă s-ar fi pogorât haznaua iadului pe Pământ, bătrâna fuge de lângă agent, care o împinge pe Ozana cât colo, și ajunge lângă fiică-sa, trăgând-o câțiva metri mai departe de tot.

sursa: Giphy

Deși revendicată de alcoolism, Ozana încercase să-și revendice și propria-i viață, propria-i casă după ’90, dar totul fusese în zadar. Procedura de retrocedare eșuase din cauza corupției și a unor cozi de topoare împlântate de către foștii agenți ai Securității acolo unde durea mai tare, pe-atunci erijați în personaje curățate de trecut, spovedite de noul început. Marta, care se reîntâlnise cu Ozana pe stradă, la Revoluție, aveam să aflu de la prietenii mei, oferise mită în stânga și-n dreapta, mult mai mulți bani decât obținuse prin vânzarea garsonierei unde stătuse Ozana, pentru a susține cheltuielile de judecată, dar nimic nu adusese izbânda. Verdictul fiind dat, Ozana rămăsese a străzilor. Fără bani, fără locuință și fără casa părintească, pe care era sigură că o s-o recupereze.

Marta emigrase în Franța și o lăsă în îngrijirea unui centru de zi, dar Ozanei nu-i  mai plăceau oamenii deja, iar zidurile strâmte și aglomerația de acolo îi declanșau reacții de necontrolat. Casa ei era afară.

Văzând dâra de urină, bărbatul își pune din nou batista la nas și se strâmbă, măsurând-o din priviri.

– Pfoai de capu’ meu! Mi-e rău… se plânge agentul Daneliuc frecându-și toată fața cu șomoiogul de hârtie.

– E și perversă Ozana noastră, domn’ agent, mă bag eu în discuție iar, nici nu poartă chiloți, apoi îi fac cu ochiul Ozanei, care îmi mai zâmbește o dată filial, apoi pleacă discret.

– Vedeți, dom’le? Ce v-am spus io? Lăsa-ți-o dracu! Cine să o țină pe sălbatica asta? aud glasul babei dindărăt.

Aia mică începe să-i facă din spate semne disperate mă-sii, cum că se apropie autobuzul pe care-l așteptau. Revenindu-și în fire, polițistul se dă bătut și pleacă. Și el știe precis că va fi subiectul de glume al secției întreaga zi și poate chiar mai mult.

– Ce a vrut ăla, mami? îi șoptește tânăra maică bătrânei, pe când mă apropii de trecerea de pietoni și de ele, implicit. Nu mai am chef să iau busul, mai bine mă plimb.

– Eh, un fraier! conchide baba cu voce tare. Credea că poți face ceva pentru scursurile societății… păi ce, ăștia-s oameni?

Ambele urcă în autobus, iar mie mi-e poftă de râu și pornesc într-acolo. Din depărtare, încă pot s-o zăresc pe Ozana. A plecat cu frunzele în urma-i. Fiecare cu prietenii lui. Noii ei prieteni n-au s-o dezamăgească nicicând, îmi zic. Natura doar e.

Mă apropii de râul Sărar, al cărui nume e inspirat de ocnele de sare de pe lângă care-și are obârșia. Arunc o piatră în apa mâloasă și-l las pe el să-mi aranjeze gândurile în undele sale. Poate că n-oi fi reușit să mă scald încă în apele alea limpezi din insulele promovate de agenția aia de turism unde mă tot opresc, dar cel puțin m-am scăldat în apele reci din ochii Ozanei oricând am avut ocazia. Cu înviorare, natura… natura Ozanei… Natura.

Acum cred că știu unde a plecat. Când se satură de parter, Ozana se mută în cer. A terminat colacul și afară-i primăvară. Ozana nici nu e a orașului, de fapt, ea e a Naturii Mumă.

2013/2019

foto: Flickr