„Oameni și granițe” – Toate pot fi „fericire”. Pare așa simplu.

– Unde mergem? întrebă Niculina, tot cu nasu-n desenul pe care-l crea.
– Păi, unde crezi că ne poate duce mârțoaga asta? Nu prea departe… Dar de acolo luăm alt tren și mergem în Capitală.
Fața Simonei se lumină subit doar la gândul că va începe o nouă viață acolo unde se văzuse de la bun început. Nu știa ea prea multe despre justiția divină, dreptatea din viață și alte asemenea, cu atât mai puțin unde mergea, de fapt, dar, într-un fel, își simți și mai justificate faptele. Trecutul deveni prezent, iar prezentul crea, în sfârșit, un viitor pe gustul ei. Al visurilor ei. Totul se înfăptuia chiar acum.Avea să devină una dintre locuitoarele Capitalei.Cu câtă mândrie visa la asta. Realitatea visurilor ei…
O privi, din nou, pe Niculina, și-și aminti de vorbele psiholoagei Paula. Fata trebuia tratată în Capitală. Da. Erau pe drumul cel bun. Trebuiau să fie. Cum altfel să se fi potrivit toate? Amândurora. Fata avea nevoie de tratament. Se va ocupa, personal, de asta.
– Nu te plictisești, pui? o întrebă, subit.
Fetița se oprise de ceva timp din desenat, de când începuse maică-sa să viseze la greu, și privea, imobilă, pe fereastră. Respira aproape insesizabil. Încremenise în propria-i lume.
Conștientizând, cu întârziere, întrebarea mamei, răspunse cu o voce răgușită, după mult timp de tăcere:
– Ba da. Zi-mi un cântecel! o îndemnă, ea, ghiduș. Părea ca altădată. Nimeni n-ar fi zis că în urmă cu câteva ore săvârșise gestul suprem pentru maică-sa.
– Cântecel nu știu, dar… ce zici de o poezie?
– Bine…
Niculina nu-și lua deloc privirea de la fereastră, în acest timp. Ca și cum ar fi vorbit cu ea însăși răspunzând la întrebările maică-sii. Începea să iasă soarele și se lăsă încălzită de razele lui, slabe pentru acea lună de decembrie.
– Se numește „Doina leandrului pitic”.Eu am compus-o cu vreme în urmă, gândidu-mă la voi… O putem și cânta, dacă găsești o melodie drăguță. Profităm că nu e nimeni în compartiment. Ce zici?
Fata nu mai răspunse nimic. Rămăsese cu privirea blocată undeva afară.
– Bine, poezia sună cam așa. Simona-și luă o mină serioasă, se îndreptă și recită:
Mi-am lăsat leandrul pitic
într-o țară de nimic,
am lăsat pe-un drum al ei
speranțe, fapte, idei;
În tărâmul roș-gălbui
n-ai voie multe să spui:
Veneticule, hai-hui,
visele să-ți pui în cui,
aici tihnă nu prea-i, nu-i,
și te-ai plânge, însă cui,
Tu, din Țara Bradului,
pe Tărâmul Leandrului?
Tu nu vezi, măi, Venetic?
Lumea-ți spune că ești mic,
nu prin vorbe, ci prin gest,
unora le e firesc…
Făcut-am cum mi-a grăit,
Visele mi le-am rărit,
iar când mi-a venit să țip
în grăunte de nisip
glasul l-am secat, pitit;
Jalea mea era cât zarea,
s-o aline numai marea;
Val în ideal pătruns,
uite așa eu am ajuns…
Soarele m-a mistuit,
Domnule, m-ai ocolit?!
Tot ce îmi doream s-adun,
leandrul meu pitic și bun,
și pe ăla l-am lăsat
să le crească lor pe plac.
L-am păstrat viu doar în minte,
când mai vin ca să m-alinte
ale sale vorbe sfinte.
676997d3165690d1eea7f42c51c190de

foto: Pinterest

După ce femeia isprăvi cu recitarea poeziei, Niculina o răsplăti cu o privire caldă.Ai fi zis că urma să o ia și-n brațe imediat, dar nu se apropie. Era singurul mod prin care putea s-o răsplătească. Deși încă puțin absentă, o întrebă:
– A fost frumos în Spania? De acolo ai adus leandrul nostru pitic care acum e ceva mai voinic. Nu l-ai lăsat acolo.
– De acolo. De la originile fericirii mele. O să-l luăm, într-o zi, înapoi.
– Ce este aia fericire? o întrebă Niculina.
– Dar origine, știi ce e? încercă maică-sa să scape de explicații.
– Nu chiar, dar vreau să-mi zici de fericire, mai întâi. Te rog.
– Fericire e ceea ce facem noi două acum. Asta e fericire pentru mami. Simți?
Niculina scoase din poșetuță hârtia cu desenul la care lucrase mai devreme și pe care-l terminase, între timp. Dându-i foaia mamei, fetița se întoarse cu privirea în același loc fix, de afară. Desenul reprezenta o tânără dezbrăcată, tolănită pe o podea plină de haine.
– Mami, mai spune-mi despre „fericire”. Până ajungem unde trebuie, te rog să-mi spui.
 Trenul despica pădurea cu vuietul lui, dar nu se grăbea. Era timp destul ca maică-sa să-i vorbească despre fericire.Contextul le era favorabil.
Simona privea desenul fără să scoată un sunet. Fericire? Desen. Mesajul lui. Trenul. Destinația. Vârtejul începu din nou. O privi pe cea mică. Era acolo cu ea. Ele două. Fericirea se putea explica mai bine la Capitală. La toate astea se gândea. Ești fericit când găsești ceea ce-ți lipsește. Ești fericit când pleci ca să găsești ceea ce-ți creează fericire. Moartea poate fi fericire, uneori. Călătoria. Trenul. Compania din tren. Secretele. Unele secrete. Vindecarea. Viața. Amintirile. Amintirile frumoase din locul persoanelor reale. Visele. Visul ei. Toate pot fi „fericire”. Pare așa simplu.
Puse desenul lângă ea și-și șterse lacrimile. Până și lacrimile pot fi lacrimi de fericire. Acum nu prea știa ea ce fel de lacrimi avea, tot ce știa e că vrea să scape. Toată viața voise asta. Să scape în brațele fericirii. Scăparea e tot fericire. Gata. Era simplu.
Îi luă Niculinei mânuțele și-i întoarse capul spre ea.
– Hai să-ți spună mama despre fericire…
(fragment din romanul Oameni și granițeMihai Cotea, editura Eikon, București, 2017)

oameni si granite coperta MARE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s