Casă din natură

Pe-o ramură-mi stătea o cameră întreagă. Eram mică, iar copacul mă conținea cu ușurătate. Eu eram, el era, și deși ne situam pe poziții de egalitate, nu ne prea băgam în seamă. Eu cu casa-n el, copacul cu sufletul în mine. Mă înconjuram de Cel Verde. I-am fost eu copacului și el îmi era Copac. De mică m-a fascinat acest cuvânt. Suna cumva. Co-pac… co-pac-pac-pac… Mă jucam cu sensul pe afară și respiram verde. Aveam o suită de prieteni în natură. De exemplu, Gardul Viu din apropierea Copacului mă primea și năștea de câte ori doream. Îmi făcusem culcuș în el. Până mă chemau la mâncare, firește. Abia acum înțeleg de ce mi-era atât de greu să mă desprind. Unde să fi plecat? De acasă spre unde?
Gardul Viu, ce cuvânt și ăsta. Când am crescut, am învățat că oamenii i-au dat o proprietate ingrată gardului, de delimitare. Gardul a râs de ei și a stat verde. Cât iubeam să-i fur o frunzuliță, să mă joc cu ea, s-o descopăr și apoi s-o dau înapoi Mamei Natură. Gardul Viu nu se supăra, el mă conținea. Atât. Te poți supăra pe un copil că-ți dă ghionturi în burtică? Da, da, nu știu cum e. Eu n-am copii, iertare… poate exagerez, dar aveam natura la dispoziție…
Ce-ai făcut cu natura, Sofía?
Am iubit-o. N-am știut ce să-i fac altceva. Pe-atunci nu știi să faci multe. Mult mai târziu mi-am dat seama că în momentul când am descoperit lumea și lumescul, m-am îndepărtat de natură… sau ea de mine…

67402587_595843684156810_2507176056549539840_n

De Brad n-am îndrăznit să mă apropii nicicând. Era semeț. Încă e. Doar el a rămas. Uneori, Bradul mă privește cu atâta nevolnicie! Mă doare asta. Mă doare crunt și când mă doare așa, trag jaluzelele. Să nu-l mai văd cum strigă din trecut înspre mine. Să nu-mi mai arate ce a ajuns din casa mea, cândva verde. O parcare de mașini. Bradul doare, eu dor, noi dorim. De ce dracu’ nu există conjugare pentru persoana I plural la verbul ăsta? Pentru că nu dorim?! Ce naiba să mai dorim? Alte parcări, hypermarketuri, treceri de pietoni, să călcăm, să defrișăm, să rupem, să mușcăm din natură și să urlăm la ea până rămânem fără glas???????????????????????????????????
Natura tace și privește. O doare că nu mai dorim ceva bun de la ea.
O dată pe an, la anumite intervale, simt nevoia să ies din urban și să intru-ntr-o altă casă din natură. Mi-e bine atunci, dar nu e nici Copacul, nici Gardul Viu pe care-l cunoșteam… și nici bobițele lui, colier de „mărgăritar” pentru clipele când voiam să fiu ca acum, nerealizând că eu, cea ce aveam să fiu privea fix în cea care eram. Și eu tăceam, privind, la fel ca Bradul, strigând din viitor înspre mine. Nu o face! Nu o face! Nu o face!
Cândva, natura mi-era casă și casa mi-era natură.
(Fosfene dintr-o altă viață, Mihai Cotea, editura Singur, 2019)

Cotea

3 gânduri despre „Casă din natură

  1. Minunat! (un emoticon cu aplauze) Si totusi, din punctul meu de vedere, tot poezie e! Spoken word poetry, ceea ce nu stiu cum s-ar putea traduce la noi astfel incit sa sune cumva… M-am oprit atunci din lectura Fosfenelor la finalul poemelor. Am gresit. Voi relua lectura. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mulțumesc sufletesc! Sînt bucăți mai mari şi mai mici de spoken word poetry şi-n partea a doua, SensibiloSofía. Şi aşa e, în română e greu de tradus sintagma, avem doar ideea de poem în proză.
      Să fie lectura la fel de plăcută, Daniela! 😊 Încântat de idee.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s