Epopeea micului Kin (VI)

5. blestemat ar fi cel ce destramă treimea

dacă-n loc de oameni n-am avea jucării,

și cum jocu-i făcut pentru toată actorimea,

ei plâng și beau și se târâie

(doar când te apropii, javra te mârâie)

căci scena e dulce doar când nu ia, ci se duce.

Și-atunci începe cu stângul drumul lui,

sacră și lungă e calea Kinului & roșie (de o nuanță a vinului).

Când o paranteză-și deschide ușa,

te lasă pătruns, și-i cade mănușa,

viața, acum, îți pune cătușa;

intrați, voi, Kini încătușați, pe coridor toți sîntem frați

urcați!

urcați!

urcați!

cu voi de mână legați,

pășind prin zoaie, borhotu’ roșu-i un sloi

ce-nțeapă nasul cu-n odor de butoi (te scaaaaldăăă!!!)

URCAȚI DOAR DESCĂLȚAȚI!

butoiul vă simte și nu vă primește când în picioare nu sînteți ființați.

(de la picioare te prinde răceala)

O paranteză se-nchide, pe Kin îl ucide

că Foaia se arsese cu Creionul, ce-i desena cu blond plecările placide;

e timpul Foii să se explice, s-o lăsăm (măcar o dată) să se implice:

6. (ne întoarcem pașii spre ea, Foaia, ce odată, undeva, ar fi respirat dreaptă)

era un timp ce adeseori se pierde,

când Foaia stătea dreaptă, lipită de-ale lui vertebre;

avea și ea pe cineva

și era un domn, în târg i se spunea Foileton,

statutul de general i-era,

nu se prea cunosc detalii: dacă o iubea?!

pagini după pagini ea lipsea, lui Kin nu-i explica, dar el afla

TOTUL via bunica Minciunica.

Viața mamei ei de Foaie pe la un colț se îndoaie,

iar sub colțul ei de foaie, Nimicul face baie în copaie.

foto: Pinterest