Epopeea micului Kin (V)

4.

și timpul nu trece, Kin îl întrece,

din doi face unu și-l dublează-n rece;

învață să râdă, să cânte și parcurge,

rânduri din carte îl știu cum se scurge

în căsuța cea mică din teracotă,

la soba dosită în vreun colț de cocotă

Kin doar stătea și citea, iar lumea, lumea nu-l vedea;

Și ce dacă el nu se foia?

Cu îndârjire, ca mă-sa se voia (or poate Acela așa o picta;

pe-o foaie goală, spațiul are miros de cerneală),

ea doar stătea,

el nu vorbea,

lumea-i cit(e)a:

așa oameni, nici de vor, n-au să fie.

Mi-e silă de societatea ascunsă din melodie,

un cântec de tras copilul pe nas:

„Viața te tratează sincer când stai pe făraș”.

În micul loc din jurul lui, copilul se făcea de culoarea nimicului,

cu zâmbet ros de vise și-o lume împăcată-n fise,

Kin citea și nu știa că numai visul era cel ce se petrecea

în casa a mai mică din mintea lui, prunc pierdut în soba sensului,

traiul se zvânta, alee-i se făcea

și el ardea, și el ardea;

Doamne, fie-ți mai milă cu lumea!

Așa citea, pe când creștea, în cartea ce cu „B” începea;

era la modă să crezi (viața n-avea doar cirezi);

Heaven have mercy! se auzea din capătul bărcii,

acolo unde Édith Piaf, într-o vară, cânta la sălcii

pe lacul din pădurea dumbrevii

(adesea miroase acolo a praf din vintrele țevii);

când era gata de lepădat o altă săptămână,

ei trei, ținându-se-ntr-o mână.

foto: Pinterest