E un rost în toate… mă obsedează genul ăsta de cugetări cu valoare de adevăr plonjate din neant, neverificabile, cu calități de astringent mintal. De ceva timp încoace mă tot lovesc de ele și încep să mă julească la buricul degetelor. Timpul e de vină că-mi permite să zăbovesc pe chestiuni „facile” de genul ăsta. Timpul… am prea mult timp și nu-i văd rostul. Pot alege să fac 1000 de alte lucruri, dar pot? Mă ține o trăire. Are și ea rostul ei, câștigă și ea o pâine. Mai mult decât o trăire, e un fapt rotund și de netăgăduit. Da, da, doar eu știu despre ce-i vorba și nu spun nimic! Mă deranjează curioșii, dar apreciez curiozitatea în scopuri nobile… ha, ce laxă-i exprimarea! Aici oricine poate filosofa și argumenta în favoarea-i.
M-am întors cu fața spre miazăzi, adică din punctul zero, de început. Se cuvine o retrospectivă? Îmi este impusă zilnic, nu e nevoie să o cer. Totul mă forțează să gândesc comparativ. Se presupune că am avut un traseu liniar și chiar surprinzător de facil pe alocuri. Totuși, apar câteva zone , în ultimul timp, care nu-și au rostul. Eu, unul, nu le mai găsesc utilitatea.
Când observi că ai încercat, te-ai străduit, ai reparat ce ai văzut că e de reparat și totuși există breșe, e dezarmant. Se poate spune acum că dezarmez ușor. Sunt slab. O părere nu înseamnă nimic, contează persoana. Dar ea, persoana, tace… e în același con de umbră. Sunt eu la capitolul meu. Nu înțeleg. N-am nicio cârjă. În toată această liniște mai răzbat unele ecouri din întuneric care sunt, mai degrabă, inhibante decât mobilizatoare. Pe mine nu mă mișcă spre nicăieri pentru că nu văd nimic în jur. E beznă.
… Și-atunci, apare luminița de la capătul tunelului. O altă întrebare. Îmi dreg glasul și o citesc: „Ce rost mai are rostul când nimic nu mai are rost?”… Tăcere…
(Eu și Mia, Mihai Cotea, ediția a doua, editura Singur, Târgoviște, 2017)
Mihai Cotea. 